Suflet hoinar…Mă adun deseori din cioburi de cleştar, mă număr printre pietre solitare, sunt uneori mai singură decât singurătatea. Sunt un căutător de fericire căutându-se pe sine însuşi în ea. Întind mâna şi vreau să ating chipul fericirii trecute, să prind zâmbetul de ieri, să joc şotronul în jocul copilăriei mele, să râd până mă doare burta cu gaşca de fete, să cânt pe stradă de bucurie şi să salut pe toată lumea indiferent dacă i-am mai întâlnit o dată. Unde eşti fericire?... Mă caut prin buzunare, mă întorc în stânga şi-n dreapta şi dintr-o data, umbra îngrijorării răsare pe fericirea chipului meu, un ghimpe mă înţeapă în inimă şi descopăr stupefiată:-Am pierdut-o…
Încerc să nu aplic fericirea după teoreme sau formule. Parcă sunt două feţe ale fericirii care încearcă să mă convingă de partea cui să fiu. Fericirea unu şi Fericirea doi. Fericirea devine o noţiune abstractă care nu se explică pe sine şi nici nu se aplică în toate situaţiile. Vine şi pleacă, te cuprinde sau te ocoleşte, fericirea e bună sau rea, depinde de motivaţia ei. Îmi pun întrebarea, dacă am pierdut fericirea sau ea m-a părăsit îmbufnată că nu am ascultat sfaturile ei egoiste? Ea îmi zice:
Fericirea unu:” Fericirea depinde de câtă iubire dai şi câtă iubire primeşti-asta este singura matematică ce funcţionează în dreptul fericirii. Fericirea este atunci când în iubire, unu[“l “]plus unu[“l”] egal unu[“l”].”
Fericirea doi:”Iubeşte-te pe tine însăţi mai mult ca pe alţii, nu contează pe cine răneşti, fii tu fericită! Scopul scuză mijloacele, calcă peste cadavre, ce să-i faci dacă a fost în calea fericirii tale?...şi apropo, lasă matematica să nu te încurci în cifre!”
Rodul mândriei dă în pârg şi zeama vanităţii personale se scurge pe ochi pe barba şi pe haină:” VREAU SĂ FIU FERICITĂ!”-e singura mea motivaţie…Nici nu mai sunt atentă la zdreţele ce acoperă sufletul meu.
Un ochi de confuzie se deschide în mintea mea, îmi strecoară îndoiala şi mă simt departe de fericirea adevărata. Ce vreau?? Simt cum mierea minciunii e dulce în gură dar se face pelin în măruntaie. Gândul mă dezamăgeşte, nici una dintre cele două fericiri nu mă..fericeşte. Există fericire??Unde să caut fericirea??
Şi iată că mă bate pe umăr exact cine nu mă aşteptam: Fericirea trei! Mă simt ca în jocul de odinioară când ne strigam unul altuia, copii fiind şi râzând printre dinţi competitiv: “doi se ceartă şi al treilea câştigă!” Mă uit la ea “gură cască” întrebând:” ce mai vrei şi tu femeie?”, chiar dacă fericirea în sine nu are vârstă şi nici gen. Am un suflet de piatră, nimic nu mă poate mişca în adâncul meu. Mă identific cu”ştiu tot, nimic nou sub soare!”, mi se îngâmfă vena de la gât aşteptând un răspuns previzibil, deja ştiut…
Fericirea trei:” El a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Luc.10:27)
Sunt năucă, paralizată, electrocutată, înţepenită, zdruncinată şi multe alte sinonime gata să exprime starea mea de şoc. Şi iată cum aflu că fericirea nici măcar nu mă include în schemă…Care EL? Fericirea este EL?
” Cerurile spun Slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.”-Ps 19:1-Uite aşa mi se deschide poarta inimii să privesc la măreţia Lui şi fericirea îmi cântă la ferestre. Şi aflu că mai fericit e cel ce dă decât cel ce primeşte şi că asta este fericirea adevărată!
“În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: "Este mai ferice să dai decât să primeşti." (Fapt.20:35)
Şi ce altă fericire aş mai putea să caut când sursa fericirii mele e Domnul Mântuirii mele? Şi mai presus de toate, El a fost o pildă, să arătăm altora fericirea care ne însufleţeşte şi vine dintr-un cuget bun, iubind, oferind, dăruind…
Îmi trag sufletul şi respir pace realizând că nu am pierdut fericirea, că ea e totdeauna cu mine şi cu acei ce-L caută dintr-o inimă sinceră. Şi gândul îmi aduce fericirea pe buze, pe pleoape şi mi se lipeşte de chip. Căci sufletele noastre poartă chipul Său, singura fericire!
“Cât pentru mine, FERICIREA mea este să mă apropii de Dumnezeu; pe Domnul Dumnezeu îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.”-Ps.73:28
“Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Eu zic Domnului:”Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea FERICIRE!“-Ps.16:1,2.
>:d< >:d< >:d<
RăspundeţiŞtergereIubirea fata de aproapele, iata o adevarata piatra in care multi crestini se poticnesc si..cad la examen.Imi place si subscriu incheierii propuse de tine:Eu zic Domnului:”Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea FERICIRE!“-Ps.16:1,2.
RăspundeţiŞtergereO seara plina de pace si bucurie iti trimit cu toata dragostea prin Isus!
Frumos ai postat si adevarat...
RăspundeţiŞtergereSi mi-am amintit ca apostolul Pavel isi facuse o tinta. O tinta de-a atinge fericirea. Nu inainte de-a lasa alte tinte...Si iata tinta fericirii lui cum o privea Pave: "Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos,şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi." ( Filipeni 3:8-11 )
Deci tinta fericirii este Hristos! Al cunoaste ( adanc, nu de suprafata, nu cum cunoaste lumea ) pe Hristos inseamna un lucru mare. E cel mai mare obiectiv. Si culmea nu cei cu scoala, cu diplome nici chiar cu teologia lor nu ajung cei mai multi oameni sa-l cunoasca pe Hristos Isus. Pavel si-a dat bine seama ca nu poate sa-l cunoasca daca nu inainte trebuie sa renunte, sa arunce "cunostintele" vechi, "ca un gunoi", pt. a le avea pe cele noi. Si am intalnit oameni ca apostolii. fara carte, care nu te mai saturai sa-i asculti. Experienta lor, arata din trairea lor ca il cunosc pe Dumnezeu. Dar atat de rari sunt astfel de oameni...
Unii,( si aici sunt cei mai multi ) cred ca daca au o casa, o masina si alte realizari sunt binecuvantati de Domnul. Zic ca sunt crestini si ca atare il cunosc pe Dumnezeu. Deci cu alte cuvinte sunt fericiti.
Ieremia vine pe fondul scripturilor, trimis de Dumnezeu cu un mesaj in casa imparatului lui Iuda, care se credea in pace cu Dumnezeu si-i zice: ",Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate, şi odăile cu nelegiuire; care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata; care zice: ,Îmi voi zidi o casă mare, şi odăi încăpătoare;' şi-i face ferestre multe, o căptuşeşte cu cedru, şi o văpseşte cu roşu!',Împărat eşti tu oare, de te întreci în cedri?' Nu mânca tatăl tău, şi nu bea şi el?' Şi totuşi el făcea dreptate şi judecată, şi era fericit! Judeca pricina săracului şi a celui lipsit, şi era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaşte? zice Domnul.
Dar tu n-ai ochi şi inimă decât ca să te dedai la lăcomie, ca să verşi sânge nevinovat, şi să întrebuinţezi asuprire şi silnicie. ( Ieremia 22:13-17 )
Daca ar veni Domnul prin casele noastre ne-ar gasi El cautand fericirea ca Pavel sau ca imparatul lui Iuda?