Cronicile durerii..

Prolog…

Câteodată pare că Dumnezeu te-a uitat…Aştepţi un răspuns de multă vreme şi nu mai apare, Cerul tace şi tu, nu ai ce face decât să aştepţi în tăcere. Tăcerea te doare mai mult decât o respingere sau un răspuns negativ. Tăcerea îţi testează încrederea. Şi iar ajungem la CREDINŢĂ!

Am crezut…dar am crezut îndeajuns?

…Mă doare. Am impresia că am ajuns la capătul puterilor, ca atât pot eu să cred. Şi ce cred eu, nu e deajuns. Sufletul mi-e tăvălit în îndoieli şi realitatea care mă înconjoară îmi râde în nas oriunde m-aş întoarce:” vezi? Ţi-am spus eu că sunt doar vise fără valoare!”

… Da, am crezut!...

Am plâns şi am plâns până când sufletul mi s-a uscat de tot… au rămas doar râuri secate şi noroi. Viaţa mi s-a prefăcut în cenuşă…Încerc de acolo de unde sunt, să înţeleg ce s-a întâmplat. De ce? De ce toate visele mele au fost naruite?... Şi rămân doar cu o întrebare al cărui răspuns nu-l cunosc.

Peste toată suferinţa, abătută şi stând la o masă în faţa unui caiet în care îmi scriu Cronicile Durerii- romanul vieţii mele, încerc să renasc din cenuşă, să recunosc sâmburele Speranţei dincolo de suferinţi trecătoare. Căci viaţa, ne-a fost dată să o trăim, până dincolo de Ceruri, ACOLO, unde nu vor mai fi lacrimi. ACOLO, unde romanul vieţii mele se va numi: Iubirea trece graniţa Cerurilor!