Trăind în alb...

Mi-am lăsat inima să plângă de tot, să plângă în alb... Nu am vrut să-i mai opresc zborul jelirii albe, ca şi când în zbor se consumă un combustibil al durerii acumulat în ani de stat la sol.

Iniţial, am rămas fără cuvinte, apoi fără cânt...În jur este tăcere sau mai degrabă un zgomot sinistru al tânguirilor. Mă înfior de cântecul durerilor din mine şi îl cânt fără vorbe. Doar marea şi cu mine, ne îmbrăţişăm în zbuciumul solitar al valurilor ce se sparg în însele. Îmi prind mâinile în juru-mi, încercând să găsesc mângâierea adânc înlăuntrul meu. Sunt doar eu cu mine, dar paradoxal, nu pot să mă consolez. Frigul din Tărâmul Alb mă înfioară. Oare se poate să mai sper la primăvară, când înaintea ochilor îmi sunt Mările Îngheţate? Iarna e încă în toi! Peste tot este alb, un alb care străluceşte nefiresc a moarte. Şi liniştea aceea, a resemnării de dinaintea închiderii pleoapelor, zbaterea sufetului înaintea ultimei suflări, mă învăluie încet, în îmbrăţişarea ultimului sărut al vieţii... Mă tem că am învăţat despre cum se moare mai mult decât despre cum se trăieşte...Şi alunec încet spre marea albă de cristal... Iniţial, fără cuvinte, apoi, fără cânt...

Singura mea căldură, acolo unde domneşte frigul, sunt lacrimile mele fierbinţi. Îmi plâng neputinţa şi rămân privind tabloul ireal al unei primăveri care a uitat să vină pentru mine. Încep să mă bucur de frig ca de o haină a sufletului meu, croită special pentru mine. Sunt aici. Trăiesc în ţara Frigului fără Încetare. Şi încerc să trăiesc în alb, în albul îngheţat din Tărâmul Alb, şi cântecul nu mi-e cânt, mi-e strigăt de pescăruş alb în zbor, chemând un alt cântec. Cantecul Iubirii. Nu stiu dacă o să reuşesc, nu ştiu dacă strigătul meu mai poate fi auzit...Poate doar o să închid ochii, prinzând gândul speranţei în ei, murind odată cu mine...Dar cel puţin, am încercat să strig Iubirea pe Nume, acolo unde albul străluceşte nefiresc a moarte...Trăind în alb, Iubirea să prindă culori mii în mine şi să răsară Soarele Neprihănirii.