Exilul

Azi, în încercarea mea nebună de a găsi pe cineva care să fi trecut prin agonia nopţii mele, m-am gândit la personajul Iosif… la ce simţea când era închis în acel loc rece şi întunecat, cu toate visele sfărâmate? Oare cât timp şi-a plâns mutilarea viselor lui? Cât de mult s-a certat cu Dumnezeu? Oare s-a resemnat? Mai putea întrezări şi altceva în detenţia lui în afara propriei neputinţe şi orgoliul rănit?

E ca un exil. Nu ai prea multe obţiuni, poate nici una... Singura, fiind să te conformezi, să stai liniştit. Să nu te mai zbaţi bătând incoerent din aripi, cand piciorul ţi-e prins în laţ. Încet, praful acoperă visele frumoase de odinioară, şi par stihii ale nopţii. Uneori, o fărâmă de speranţă te face să gândeşti mai luminos, să crezi că va veni şi rândul izbăvirilor. Dar pentru asta trebuie să înveţi deschiderea palmei, să-ţi ierţi visele pentru necomitere…

Iosif a trebuit să uite trădarea fraţilor lui, să uite că va mai putea să-şi revadă tatăl vreodată. Şi în scurgerea rece a timpului, a trebuit să ia o decizie. Să-şi abandoneze visele! O decizie pe care trebuie să o iau şi eu azi, acum…Mirajele se sparg sub privirea mea, ca baloanele de săpun. Am fost dezbrăcat de gloria mea şi sunt prins în bătălia cu sminteala (aşa cum spunea un prieten de-al meu ). Dar a lupta, în cazul ăsta, e o nebunie mai mare...

Ce rost are aşteptarea unor noi dimineţi, când cerul îmbracă forma tavanului şi strângerea zidurilor reci mă fac să mă infior?-E legea Creaţională; după noapte, vine o dimineaţă…

Mi s-a lipit dimineaţa de inimă şi întunericul nu mă mai îndură…zice că-i stric obscuritatea. Când mă trezesc, ca o inerţie a dimineţilor, aştept răsăritul să-mi cuprindă vederea, dar încă zorii sunt metaforele viselor mele. Îmi trăiesc visele doar în vise, la nivel cerebral. Nu ştiu cât va mai dura până deschiderea pleoapelor vor întâmpina acele dimineţi ale Creaţiei? Nu ştiu cât mă mai suportă noaptea în dorinţa mea crescândă de a vedea lumina? Probabil, abia atunci când o să încetez să mă mai uit la mine şi la mizeria în care sunt, să mă opresc să-mi plâng strălucirea de odinioară şi să înţeleg că visele, nu se fac, se nasc! Si ele pulsează în inima Creatorului. Implicarea inimii Lui în arta visării, le face posibile. Un singur VIS poate să răzbata dincolo de abandonare, de trecere, de ardere, de zboruri frânte… Visul născut din inima Lui!

Exilul l-a învăţat pe Iosif să-şi desprindă inima de visele lui, să le despartă pe cele adevărate de cele frumos fardate. A învăţat să-I dea timp inimii lui Dumnezeu să-i nască visele la termen.-

Acum înţeleg, că noaptea mă va îndura până la naşterea zorilor!