Iubită dincolo de moarte!

Pentru prima oară se simtea împăcată cu sine. Era fericită; un sentiment straniu, nemaiîntâlnit, pe care doar şi-l imaginase, dar nu reuşise să-l trăiască. Isus făcuse totul uşor, la clipeală…ca o deschidere a pumnilor strânşi în care ţinea ce nu avea de drept, ca o abandonare în braţele pline de dragoste a Mântuitorului. Pacea din sufletul ei întrecea orice aşteptare. Acum putea să se bucure cu adevărat de ce o înconjura. Relaţia din care tocmai ieşise de câteva luni, o secatuise de puteri, îi furase tot ce avea mai scump: bucuria şi libertatea de a trăi. Şi asta, pentru că înţelesese greşit conceptul de a-şi trăi tinereţea şi cedase presiunii anturajului…A fost dependentă de un om care i-a dovedit că nu merita dragostea şi fidelitatea ei. Amintirea îi umbrea chipul. Despărtirea a fost dureroasă şi ca un magnet uriaş, a atras asupra inimii ei multe frustrări şi resentimente, făcând-o să nu mai găsească nici un scop pentru a trăi. Dar acum, avea pace. Isus i-a redat bucuria şi putea să privească diferit viaţa. Se merita să trăiască pentru El- Viaţa, ca un bumerang al lui Dumnezeu, El o dă, la El se întoarce.

Stătea întinsă pe canapeaua veche din camera de zi, meditând la binele pe care Dumnezeu i-l făcuse…Nu meritase acea iubire necondiţionată, plină de compasiune. Şi totusi El o găsise vrednică de dragostea Lui. Era mulţumitoare…

Zbârnâitul telefonului o distrase din meditaţia ei. Se ridică greoi şi primul impuls a fost să nu răspundă. Poate era el, cel din cauza căruia suferise enorm. Nu mai vroia să ştie de el, nimic nu-i mai lega. Nu-i mai era datoare. Acum , era o altă persoană, iertată! Toată durerea ei ca efect al păcatului ei, o luase asupra Lui. Dacă datora ceva, cuiva, Acela era Isus!

…telefonul suna…

Ridică receptorul ezitând…Era de la Spital…

Un moment rămăsese fără respiraţie. Vestea o paraliză. Gânduri veneau de-a valma şi inima îi bătea ca o nebună…Era o veste despre el. Oricât de mult o rănise… îl iertase, nu-i dorea răul. Nu credea că merita să moară. Şi totuşi, murise. Lacrimile îi curgeau gândindu-se că a murit fără să cunoască bucuria pe care ea, o experimenta acum, bucuria mântuirii. Murise sărac, fără Dumnezeu… O umbră de tristeţe îi străbătu sufletul gândindu-se la aceia care nu au vrut să se împace cu Dumnezeu, care nu au profitat de şansă când aceasta a apărut în cale …Lăsase pentru ea un bilet de rămas bun.

“…te rog să mă ierţi iubito…ţi-am făcut mult rău.Nu am intenţionat asta, dar am fost aşa de egoist, încât, m-am gândit să-mi fie bine numai mie. Te iubesc… dar nu am ştiut să ţi-o arăt. Şi nici nu m-am străduit să învăţ tot din cauza egoismului. Vroiam totul pentru mine.Ţi-am trădat încrederea şi m-am trădat pe mine însumi.Vreau să ştii că îmi pare rău şi mă doare pentru tot prin ce te-am făcut să treci. Plătesc pentru păcatul meu, dar plătesc cu bucurie, ca o dulce ispăşire a pedepsei. Şi moartea este o eliberare…Isus m-a iertat! Aş vrea să mă ierţi şi tu, dacă poţi, să mă duc împăcat. Sper, păcatele mele să le plătesc doar eu şi consecinţele lor să nu afecteze pe cei dragi mie, pe tine…Iartă-mă iubito! Iubirea lui Isus trece dincolo de graniţele cerului. Te iubesc dincolo de moarte, aşa cum El m-a iubit pe mine”

Căzu în genunchi în faţa patului unde el îşi petrecuse ultimile clipe, cu scrisoarea în mână şi cu faţa scăldată în lacrimi. Nu ştia dacă plângea de durere sau de bucurie; ştia doar că fusese salvat ca prin minune. Doar Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru harul Lui mare.

O femeie firavă, cu părul albit prea devreme şi ochii îngreunaţi de lacrimi, stătea la marginea patului, mângâind urma capului imprimată pe perna albă. Zâmbea pierdut, cu gust amar, dar liniştit. Îi urmărise gesturile, cât citise scrisoarea şi se prabuşise în genunchi… Veni spre ea, o ridică şi o privi cu drag. Chipul ei exprima multă blandeţe şi ochii îi trădau durerea ascunsă. Ea trebuia să fie cea mângâiată…

- Lasă-mă să te îmbraţişez…Eşti fata pe care fiul meu a iubit-o aşa de mult.

Era mama lui…Braţele ei o prinseră în cea mai caldă îmbrăţişare omenească simţită până atunci. S-au aşezat pe marginea patului şi începură să povestească atât de natural, ca şi când s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Îi ţinea mâna în mâna ei şi putea să-i simtă tremurul.

- Toată viaţa m-am rugat ca fiul meu să Îl cunoască pe Isus ca Mântuitor. Nu m-am gândit că cerând viaţa pentru el, o va avea doar dincolo de moarte…Îşi înghiţi suspinul dar nu putu să-şi stăpânească lacrimile…Mi-e aşa de dor de el, aş vrea să mai pot să mă bucur de un timp cu el, să mai pot sa-i spun ca îl iubesc, timpul petrecut cu el a fost puţin…dar sunt împăcată. E mântuit. Ultimile zile i-au fost mai îngrozitoare decât moartea, aşa că ea, i-a fost alinare. Te-a iubit mult, până în ultima clipă mi-a vorbit despre tine, să te rog să-l ierţi…Din cauza dependenţei de cocaină şi a condiţiilor mizerabile în care se injecta, se infestase cu HIV, era în ultima fază…

Vestea o lovi ca un trăsnet. Vedea ca prin ceaţă şi nu mai auzea ce vorbea bătrâna, doar capul îi vâjâia şi nu mai era destul aer în cameră…

Se trezi întinsă în pat prinsă în perfuzii şi o asistentă drăguţă îi umezea buzele uscate…

- Domnişoară, staţi liniştită. V-am luat câteva probe pentru analize. O să fiţi bine în curând. Asistenta îi zâmbi cald şi ieşi din cameră.

Femeia era încă acolo rugându-se într-un colţ. Inima îi era prinsă de o ghiară de fier şi un singur cuvânt era real în mintea ei: SIDA!!!! Restul se pierdea în ceaţă…Era îngrozită. Bucuria îi pălise ca şi culoarea feţei. Valuri de resentimente îi umpleau inima, gânduri pline de ură o făceau să i se schimonosească chipul. Strânse din dinţi şi se lasă dusă de valul patimei lui Cain.

“ M-a distrus, e un nenorocit! Cum poate să-mi ceară iertare? Cum pot să-l iert? Cum???” Simţea că ar fi putut să-l omoare pentru a doua oară. Şi-aducea aminte că despărtirea fusese şi mai dureroasă, tocmai pentru că ea îi oferise totul… şi nu fusese deajuns. Asta o distrusese pe dinăuntru, simţea că nu-şi mai aparţine. Mai mult decât trupul, îi posedase sufletul şi mintea. Când Isus o iertase, cel mai greu i-a fost să se ierte pe ea, pentru păcatul ei, că nu-şi mai aparţinea…Şi acum? Plătea. Era efectul păcatului ei. Lacrimile începură din nou să-i curgă pe obraji, dar de data asta în tăcere, fără împotriviri, fără scântece …Plângea curat, ca o refulare a tot ce era murdar în ea. “Isuse, m-ai iertat, fă ce vrei cu viaţa mea, nu mai vreau să pun întrebări…ştiu, şi dacă aş muri, Tu mă iubeşti dincolo de moarte”

Femeia se apropie din nou de ea, cu mişcări stângace întinse mâna, dar ea, se trase speriată, ca şi când i-ar fi dat ciumă. Ea zâmbi trist şi mâna îi căzu pe lângă corp, dar totuşi îndrăzni să vorbească.

- Fii fără grijă draga mea, o să fii bine! Domnul este un Dumnezeu drept, care nu pedepseşte copiii pentru faptele părinţilor şi nici invers…Tăcu preţ de o clipă şi apoi spuse: el a îndurat consecinţele păcatului lui, dar preţul păcatului l-a plătit Isus. Tu o să fii bine…zâmbi din nou şi se îndepărtă dispărând în lumina care venea din holul spitalului, ca o prezenţă care nu fusese niciodată acolo.

Încercă să-şi liniştească bătăile necontrolate ale inimii, să se gândească la lucruri bune, la altceva decat la persoana ei. Şi încerca să găsească bucuria din faptul că el nu a murit pentru totdeauna, că va învia cândva pentru Eternitate! Trebuia să-L laude pe Dumnezeu precum Petru în închisoare prins în lanţuri, fără să-şi închipuie vreo scăpare. Şi începu să cânte…Faţa începu să-I prindă puţină culoare şi nefiresc, o bucurie îi inundă toată fiinţa. Nu ştia de ce, nu ştia cum… Simţea că ceva bun se va întâmpla, ca o presimţire a zorilor senini…

Un doctor îmbrăcat în halat alb intră în cameră. Camera era inundată în lumină, razele soarelui pătrundeau nefiresc şi parcă nu putea să îi vadă faţa de strălucirea lui…

- Eşti vindecată! Nimic nu se va atinge de tine cât vei trăi! Poţi să te duci acasa liniştită. Acum eşti bine!

Se îndepărtă încet, şi odata cu el, strălucirea se retrăgea lăsând loc luminii obişnuite…Nu apucă să zică nimic. Era doar năucită de repeziciunea cu care se întâmplau lucrurile, ca într-o lume ireală, şi se gândea că visează…

Se ridica din pat. Pe măsuţă era o fişă cu rezultatul analizelor ei. La diagnostic scria:”Suspect purtător HIV” şi peste acel diagnostic, cu roşu îngroşat, era o ştampilă : “ANULAT”. Testul era negativ. Începu să plângă…ştia că ceva supranatural se întâmplase şi tot ce putea să facă era să mulţumească Domnului pentru acest miracol. Era liberă de povara ei. Dumnezeu o iertase. Îi iertase pe amândoi. Isus plătise preţul păcatului lor şi urmele Cuielor care I-au străpuns mâinile încă se văd în palmele Lui.

Părăsi camera de spital cu dovada că virusul fusese în trupul ei, dar fusese anulat. Ştia că El fusese acolo, lângă patul ei, era prea multă pace în prezenţa aceea…Ştia că fusese iubită dincolo de moarte, acea Moarte care îi dăruise Viaţa pentru totdeauna, chiar dacă ar fi murit.

“Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. “-Isaia 53:4,5.