Puterea de a reda Visele

Cuvintele se zbăteau în fiinţa ei. Ar fi vrut să poată vorbi. Aşa, ar fi simţit o mai mare eliberare, spunând cuiva prin ce trece. Nimicuri… lucruri simple, banale, prin care probabil toţi au trecut, dar acum era vremea ei să le confrunte. Un timp pe care nu-şi dorise nicicând să-l experimenteze. L-a presimţit. Ştia că nu va fi mereu la fel…Şi nu pentru că Dumnezeu s-ar fi gândit că o duce prea bine în starea ei, ci pentru că oamenii sunt schimbători, pentru că folosesc cuvintele fără să le pese de greutatea lor. Şi cuvintele uneori, pot ucide suflete.

Stătea în faţa jurnalelor ei. Cu lacrimi în ochi, îşi plângea atâtea cuvinte frumoase venite din inimă, dar care acum, nu mai aveau nici o valoare. Pur şi simplu nu se mai potriveau cu ce era real în viaţa ei. Inima îi scâncea şi se gândea că au fost doar vise, vise pe care se bucurase să le trăiască măcar în lumea ei unică …vise năruite.

Trecea de la o pagină la alta, lăsând câte o lacrimă pe fiecare, ca un ritual de îmbălsămare. Se pregătea să-şi îngroape viaţa pe care o visase. Cel mai tare însă, o durea altceva: că nu visase de una singură. Dumnezeu visase pentru ea!

De ce? Această întrebare nu avea nici un răspuns în acea clipă încătuşată de timp. Avea două opţiuni: să-L judece, sau să meargă mai departe încrezându-se, că El ştie ce face. Dar nu putea să oprească procesul jelirii, ca un necesar al uitării, al trecerii în lumea umbrelor, a amintirilor. O durea prea tare. Cuvintele acelea promise i se întipăriseră în minte şi erau lipite de inima ei. Era nevoie de o sfâşiere, de o nebunie temporară, o orbire a firii, să poată uita ce i-a fost promis. Încetase să creadă că a fost trădată… Simplu, ştia că trădarea este o latură a naturii umane şi că la rândul ei, a trădat fiinţe dragi, cu voie sau fără… Nu era trădare, era mersul prea firesc al lucrurilor. Putea să spună că s-a aliniat în rândul lumii; dar ea, nu trăia în randul ei, nu aparţinea ei… de aceea durerea era mai sfâşietoare. Dintr-o dată cărarea ei era una largă, înconjurată de chipuri mii, asemeni ei, purtând poveri mult prea mari pentru umerii lor. Mergeau împreuna spre niciunde… Toţi îşi purtau poverile, înconvoindu-se sub greutatea lor, privind ţărâna, singura lor viziune. Ştia că unica şansă era Crucea! Şi i se părea nespus de grea…

Cei mai dragi oameni din viaţa ei o dezamăgiseră extrem…ah, i se strângea inima doar când gândul atingea ideea. Cum să se smulgă din îmbrăţişarea aceasta dureroasă? Cum să şteargă din inima ei ce a fost marcat o dată pentru totdeauna? Cum ar putea să se prefacă, să nu o doară? Inima i se rupea între idei de bine şi alte idei stupid de egocentriste…Sufletul îi era o pasăre cu aripi frânte, dar înţelesese că indiferent cât de mult fusese dezamăgită, iubirea a rămas la fel, trona în acelaşi loc. Iubea cu aceeaşi intensitate, dar nu mai avea nici o aşteptare de la nimeni. Poate singura lipsită de iubire era…ea.

Se uita în ochii ei privindu-se în oglindă, încercând să regăsească o sclipire, măcar o umbra a ideilor ce o însufleţiseră demult. Se privea în ochi goi şi reci, doar lacrimile îi erau fierbinţi. Se prelingeau încetişor, fără oprire şi la fiecare din ele, mai pierdea un vis, o iubire, un ideal…Pierderea era indubitabilă dar necesară. Venise vremea abandonării viselor care nu s-au vrut împlinite. În ciuda dezintegrării sufleteşti, în adâncul fiinţei ei simţea că ceva nou e gata să apară, ca un nou răsărit. Nu era sigură de nimic, doar se lăsa în braţele credinţei fără a se agăţa nici măcar de un “fir de pai”. Să fie oare aceasta “umblarea pe ape”? Întrebări…

Pozitivitatea cauzei era incontestabilă. De unde avea resurse inima ei pentru un alt vis? Şi ea se minuna…ştia că nu vine din ea, din puterea ei firească. Şi din nou lacrimi fierbinţi şiroiau, dând expresiei feţei ei o atingere a îngerilor.

Se apropia încet… Temătoare şi cu aripi frânte, cu ochii goi şi reci, cu mâinile goale ca şi sufletul ei golit complet de trecut, îşi făcea loc păşind ferm, lăsând în urmă mormintele unor vise devenite blestem pentru pasul ei spre altceva… Şi a înţeles că… există un timp pentru a urma visele şi dacă îl ratezi, ele se pierd în nedumerire… Dar speranţa unui nou început îi licărea în privire. Mergea înainte, călcînd peste deznădejdea deposesiunii.

Un fald al iubirii o învăluia acoperindu-i inima. Se găsi în faţa Aceluia, Sursa oricărui Vis bun! Îşi plecă privirea… se simţea nevrednică pentru un alt vis. “Doamne, am eşuat în visele pe care mi le-ai dat…mă fac vinovată că le-am lăsat să moară. Dar mai vinovată sunt Doamne, că mi-am pierdut bucuria.[tăcere…] Nu am nimic de zis în apărarea mea, fă ce vrei cu mine, harul Tău îmi este deajuns!”

[Tăcere…]

Era ciudat cum nu simţea nici o condamnare. Îndrăzni să-şi ridice privirea spre Acela cu Chip senin, cu ochi calzi, ca zilele primăvăratice prea toride pentru vremea lor, ca o anomalie a timpului şi ca o profeţie întârziată care îşi aşteaptă menirea…”AŞteaptă! Se va împlini negreşit! Cuvintele Mele nu se întorc fără rod!”

Acela scria...

O nouă etapă a destinului ei era scrisă, un vis nou din inima Aceluia, lua fiinţă în fiinta-i firavă. Aripi noi creşteau sub pavăza aripilor Lui şi visul cel nou era ca o atingere a Visului Suprem, o penetrare a lumii lui Dumnezeu! Tot mai mult se simţea acoperită în locul acela liniştit şi îmbibat de pace în care ar fi rămas pentru totdeauna. În locul stigmatului durerii, El o pus-o ca o pecete pe inima Lui, un semn neşters şi infinit al dragostei supreme. Şi totul era despre felul cum aştepta timpul făgăduit…poate că avea de aşteptat, dar acum, siguranţa împlinirii şi zâmbetul îi reapăru luminându-i chipul.

Privindu-se în oglindă, ochii îi scânteiau. Nici nu-şi imaginase că poate trăi o dragoste mai mare. Încet, tenebrele amintirilor se pierdeau în faldurile Iubirii ce o acopereau. Dumnezeul unui nou început Îşi deschisese braţele încă o dată pentru ea. Era prea copleşită de uimire să mai poată întreba ceva… doar se lăsa pierdută în dragostea-I neţărmurită, cu inima surprinsă de Acela, a cărui putere poate reda visele.

“Asa vorbeste Domnul, care a croit un drum pe mare si o carare pe apele cele puternice, care a scos care si cai, o ostire si razboinici viteji, culcati deodata impreuna, ca sa nu se mai scoale, nimiciti si stinsi ca un muc de lumanare:"Nu va mai ganditi la ce a fost mai inainte si nu va mai uitati la cele vechi! Iata, voi face ceva nou si-i gata sa se intample: sa nu-l cunoasteti voi oare? Voi face un drum prin pustiu si rauri, in locuri secetoase.”-Isaia 43: 16-19.