...eu, tac!

Mă înveți tăcerea pe buze...

Cântecul are formă de vis cu arome de clipe eterne. Aș vrea să rămân prinsă într-o fărâmă de cer, un moment unic în singurătatea fericirii, învăluită de tăcerea inimilor albastre ce nu-și iau rămas bun niciodată.

Tăcerea? mi-e prea mult în cuvinte, în gânduri fugare, în despărțiri.

Mă-nveți tăcerea in iubiri...și mă-ncerci cu lacrimi fierbinți pe obraji obosiți de tăcere.

Uneori, tăcerea este necesară, ca un pod peste uitare.

Uitarea este inevitabilă in procesul descuamării eu-lui. Tăcerea e balsamul de după.

Să taci împotriva curentului de gânduri...

Succesul este relativ, conjugând partea de vorbire care exprima termenul vorbirii în acțiune.”Taci și nădăjduiește în Domnul!”-are relevanță...sau revelație?

Pe credință mă jur să tac iubind!

Pe iubire tac crezând în iubire...

Mă-nveți tăcerea in inimi...și buzele-mi te ascultă, ca o teoremă a desconspirării frumuseții Tale în desăvârșire.

Tăcerea în iubire e balsam pentru suflete rănite de demult.

”...va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine."

Bucură-te pentru mine, Dumnezeule!

...eu, tac și cunosc în desăvârșire că Tu ești Dumnezeu!