Visele din Cutie...

Nu știu dacă așteptarea mea este CREDINȚĂ...nu știu dacă starea de ” fie ce-o fi” înseamnă CREDINȚĂ. Nu știu dacă mâinile mele atârnate înseamna CREDINȚĂ. Nu știu dacă inima mea frântă în zborurile viselor ei, înseamnă CREDINȚĂ...Ce e CREDINȚA când nu mai aștepți nimic? Nici bun, nici rău...Nu mai aștepți, sau te aștepți la orice.

...pare a fi o depresie a aripilor frânte, să privești dincolo de zările albastre, știind ca e doar un tavan colorat în nuanțele cerului...Să privești la un Cer de hârtie incercând să te avânți spre înălțimi. Limitarea unor pereți, face visul captiv. Realizez cu greu că mi-am pus nădejdea viselor intr-o cutie așteptând să-mi iau zborul. Cutia mea este perfectă în spațiul limitat ei...dar nu mă face LIBER. Liber să visez, liber să zbor, liber să CRED!

...în imaginația mea, in spațiul meu, sunt liber sa fac ce vreau...și ca un gest al disperării soarelui care se vrea ieșit din nori, deschid fereastra Cerului cutiei mele de vise...Zboruri albe îmi umplu privirea. Vise albastre mă târăsc spre infinit, locul nașterii lor.Locul unde zborurile sunt pe înălțimi si aripile frânte cresc din nou, acolo unde totul este posibil.

Visele își au obârșia în infinitul cerului albastru, se nasc in inimi, dar vor să fie făcute libere să zboare. Dă-le drumul! Deschide ferestrele Cerului cutiei viselor tale... le vor crește aripi pentru zboruri eterne. Și CREDINȚA este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternica încredințare despre lucrurile care nu se văd.-Evrei 11:1.