Învăț abandonarea...acel sentiment unic în mijlocul tulburării, când liniștea te învăluie și realizezi că nimic nu mai e în controlul tău...doar cazi. Te prăbușești, conștient fiind că nu mai are sens să-ți irosești zborul... speri că vei fi prins într-o învăluire a Aripilor Divine.
Zborurile trecute, sunt ca niște iluzii spulberate, vise ce îți depășesc potențialul, vise din vremi îndepărtate aduse aproape de inimi... senzorial le percepi mireasma, și dintr-o dată te trezești la realitate. Simți doar gustul prafului de pe marginea drumului, înnecându-te.
Umblu prin volbura viselor destrămate și învăț scuturarea...încă mă doare praful aruncat în ochi, mă doare trădarea atracției pământului, dar mi-am luat adio de la zborurile ușoare. Separarea de inițial mă aruncă pe meleagul altor idealuri, provocându-mă să caut frumusețea, punându-mi inima la încercare.
Mâinile îmi sunt inerte, ochii îmi sunt acoperiți, nu mă mai îndură umblarea...mai am la dispoziție o singură bătaie de inimă să Te găsesc...Ce șansă am, dintr-o singură fâlfâire a aripilor mele frânte, să nimeresc brațele Tale?? Mai bine, caută-mă Tu!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu