Împăcată!

Împăcată... Gândindu-mă la sensul acestui cuvânt, un zâmbet îmi colorează chipul. M-am împăcat cu mine însămi. Nu mă mai condamn pentru eșecurile mele, nu mă mai terorizez gândindu-mă cum ar fi fost dacă aș fi procedat altfel, nu îmi mai turmentez inima reproșându-i cât a iubit ea și nu a primit mai nimic înapoi... Toate au avut un sens, și dacă nu-l înțeleg încă, la timpul potrivit voi pricepe.

Noțiunea de împăcare reflectă mult acceptarea. Răstignirea propriei voințe, acceptând situația în care ești, fără să te mai zbați, știind că problema te depășește intrând întro altă dimensiune.... Ne place să deținem controlul și e corect dintr-un anumit aspect: Domnul ne-a dat porunca să stăpânim pamântul cu tot ce este pe el. Dar, sunt împrejurări în care autoritatea noastră trebuie să se supună autorității lui Isus, când autoritatea ta devine fără putere, pentru că numai Domnul mai poate interveni.

Să accepți o boală terminală, să accepți moartea unei ființe dragi, să accepți că relația ta s-a terminat, că lucrarea în care te-ai investit, s-a destrămat...să accepți...

Știu ce simți. El știe ce simți, prin ce traume emoționale si spirituale treci...Există un timp de doliu, de jale, un timp permis din dragoste pentru tine, ca să te eliberezi de presiunea emoțională eliberată din durere...El înțelege! El vede! El aude! El simte!

Chiar dacă nu simți, El e lângă tine împărtășind durerea cu tine. Altfel, nu ai putea suporta...

Dar nu te complace în durere! Jelește, plângi, dar ieși din legăturile durerii. Împacă-te cu tine și mergi mai departe!

... nu știu de ce mi-a luat așa de mult să ajung aici, să înțeleg că trebuie să dau drumul și să merg mai departe? Poate falsa speranță că lucrurile se vor îndrepta de la sine. Probabil, uneori merge asta, dar excepția întărește regula. Tu și cu mine, știm că anumite situații, au ajuns la capăt. Destul înseamnă DESTUL! Uneori, PUNCTUL trebuie să aibă coloană vertebrală, să înceteze să se mai creadă virgulă...

M-am împăcat cu mine însămi, lăsându-L pe El în control. Am renunțat la starea de îndoială care mă domina, am acceptat că eu nu voi reuși să fac mai bine ca El, că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce sunt chemați după planul Său ( Rom.8:28), m-am dat deoparte lăsând pe Domnul care lucrează pentru mine să facă ce eu nu mai pot face...Împăcarea a venit când am înțeles că ce urmează numai El poate să facă, că rezolvarea vine dintr-o altă dimensiune, aceea în care El deține controlul. Si pacea a umplut inima mea. Sunt împăcată! Am libertatea să zâmbesc și să privesc cu încredere spre ce îmi stă înainte!

Împăcarea are de-a face cu acceptarea, dar nu numai, ci și cu ÎNCREDEREA!

” Celui cu inimă tare, Tu-i chezășluiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.”-Isaia 26:3.