Jurnalul inimii

...cel mai frumos vis

2012-01-13T18:00:00.001+02:00

Cuvintele mi-s goale în nesperata dorință de a le umple cu prezența Ta. Nu pot să spun doar „aș vrea”, când inima bate ca nebuna la o chemare în destin... Visul este necesar, o stare a inimii, ca o parolă a „porții” destinului, unde trebuie să-ți abandonezi propriile vise.

Mă întreb dacă renunțările mele sunt de fapt resemnarea sufletului?...Mi-am dat seama că nu pot să merg uitându-mă înapoi...m-aș împiedica spre înainte. Așa că, privesc spre înainte! Știu că știi că mă doare, dar am sentimentul adânc al inimii că mă vei găsi pe drum și mă vei alina. Știu că pasul nu mi-a cunoscut terenul drept până acum...dar am curajul să spun despre Tine că îmi vei netezi cărările! Știu că ochii nu și-au găsit visul , dar am credința că visele se împlinesc și sunt pentru cei ce visează cu ochii deschiși...Visele încă nu m-au părăsit...mă consider fericită! Dar există un proces al dezbrăcării de vise fără sens...vise ce se sting atunci când se întâlnesc cu cele divine. Se transformă în cenușă. Și e de folos să ardă, ca să rămână doar aur din vise eterne...

Dacă încă mai trăiesc, trăiesc visând...vise ce mă înconjoară, îmi umplu inima de promisiunile Tale în așteptarea zborului spre Infinit. Pleoapele îmi tremură așteptând să deschidă imaginea împlinirii promisiunilor în acțiune...Acel:” Domnul a răspuns: Da, vei avea un viitor fericit;”-Ieremia 15:11.

Visez...dar visez etern! Visul meu pământean își are obârșia în inima Ta și uneori simt că sunt cel mai frumos vis pentru Tine!

Craciunul 3:16

2011-12-22T23:22:00.002+02:00

Suntem aproape de finele anului 2011...sunt Sărbătorile de Iarnă. Frumos...sau nu prea. Sunt uimită să văd ce înseamnă pentru majoritatea românilor Sărbătorile de Iarnă. Magazine super aglomerate, călcând unii pe alții, umplând coșuri cu alimente...totul pentru stomac. Mă întreb, de ce se mai plâng românii că nu au bani? La cum se îmbulzesc să cumpere de toate... Dar întrebarea este, oare chiar au nevoie de toate acestea? Din inerție și febra cumpărăturilor, aproape că era să-mi cheltui micul venit pe nimicuri, sau lucruri pe care le-aș fi cumpărat doar de dragul cumpăratului, nu că aș fi avut neapărată nevoie de ele...
Printre strălucirile fade ale lumii, într-o atmosferă falsă, cu bucurie ștearsă de pe chipuri, Sărbătoarea Crăciunului totuși tronează în inimile înghețate de frigul sărăciei de Dumnezeu, în țara mea...Să fie oare cultura de vină? NU! Isus a venit în lume și a dărâmat barierele transculturale. Răspunsul este un altul, unul dureros. Lipsa de Dumnezeu în viețile noastre ne face să mirosim doar a tradiție, a credință care miroase a naftalină, dar care nu are scop și nici viață. O sărbătoare confuză, fără cunoștința Celui sărbătorit, în esență... Și cu inima strânsă, mi-am adus aminte de El...de motivul venirii Lui pe pământ, de miracolul nașterii Lui printr-o fecioară...
Mi-au dat lacrimile gândindu-mă la gestul lui Dumnezeu pentru noi. Nu meritam, dar totuși El ne-a iubit...(Ioan 3:16)
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Crăciunul acesta mă face să realizez câți oameni sunt pierduți în păcatele lor și au nevoie de mântuire! Colindele noastre vestesc mântuirea...de ce să rămână doar cântece cântate în această perioadă a anului? Sărbătoarea nașterii Domnului vorbește despre trezire spirituală, o naștere la Viața Veșnică! Nașterea lui Isus vorbește despre sacrificiul iubirii Tatălui... Ni s-a dat un dar neprețuit, care a costat mai mult decât ne putem imagina cu mintea noastră omenească...
Crăciunul vorbește despre oameni, despre iubire, despre Dumnezeu. Crăciunul vorbește despre „a dărui”, căci El, Tatăl, „l-a dat pe singurul Său Fiu...”
Lacrimile îmi curg încet și le-am dat voie să se dezlănțuie...Adevărata sărbătoare este în inima mea, acolo unde Isus trăiește. I-am mulțumit că am ce mânca, ce îmbrăca și un acoperiș deasupra capului...că mi-a oferit resurse să pot să aduc câteva zâmbete în inimi...și atât!
Îl ai și tu pe Isus născut în inima ta?...Nu-l păstra doar pentru tine, fii un martor, un vestitor de ”veste bună”!
Dar îngerul le-a zis: "Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul."-Luca 2:10,11.

Crăciunul vorbește despre bucuria mântuirii, despre trezire, despre o renaștere a dorinței noastre de a-L cunoaște pe Mântuitor. Poți să alegi să sărbătorești ca toți ceilalți, sau poți să alegi să faci din Sărbătoarea Nașterii lui Isus, vestea care aduce cu adevărat bucurie în inimi! Cristos S-a născut cu adevărat!!
„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii."-Isaia 9:6.

Mai este oare timp?

2011-12-09T10:39:00.002+02:00

Timpul trece, noi trecem...Mai este oare timp?

Pentru Dumnezeu, timpul nu are limite. Numai noi avem o viață limitată de timp și condiționată de alegerile pe care le facem. Și totuși, timp, avem destul! Cum îl folosim?

Totdeauna regretele noastre sunt legate oarecum de timp, de lucruri pe care le-am lăsat nefăcute, scuzându-ne că nu am avut timp. Dar este doar o scuză ieftină. Timpul a fost la dispoziția noastră. Dacă vrei, poți să-ți găsești timp. Dumnezeu face ca timpul să se ”lărgească” când vede disponibilitatea noastră de a ne pune la dispoziția Lui.

Mai este oare timp?

Trăim vremurile din urmă, am ajuns timpul la ”capătul” lui.

”Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului.”-Efeseni5:16,17.

Poate nu mai poți să recuperezi ce ai pierdut irosind timpul tău și al lui Dumnezeu. Totuși, El, în bunătatea Lui, ne îndeamnă să ”răscumpărăm vremea” cât se mai poate. Ne acordă șansa să recuperăm viața pierdută, ca regretele noastre să fie mai puține.

Ce rezolvi cu părerile de rău, dacă ele nu te provoacă personal să iei atitudine, să încerci din nou... să faci lucrurile bine de data aceasta? Să recâștigi ce a fost pierdut odată...El ne dă șansa să ”răscumpărăm” vremea.

Stai gândindu-te cu păreri de rău, dacă mai este oare timp?-ESTE! ACȚIONEAZĂ! Nu lăsa să treacă timpul pe lângă tine, ”prinde-l de poală” și fă-l util în viața ta și a celor de lângă tine.

Nu putem stăpâni timpul cât suntem în lumea aceasta, dar putem să-l BIRUIM, exploatându-l la maxim. Toate lucrurile ne-au fost date spre folosul nostru. Timpul ne-a fost dat să-l folosim, nu să se vadă urmele lui în noi, ci noi să lăsăm urme în el, scriind istorie cu viețile noastre, BIRUIND TIMPUL, răscumpărându-l. Mai este oare timp?-ESTE! Depinde de tine ce faci cu el.

Violarea Sufletului

2011-12-07T09:17:00.003+02:00

Obișnuim să spunem despre curvie că e de natură fizică...atinge trupul, care este considerat templul lui Dumnezeu, de aceea acest păcat este fatal persoanelor implicate. Dar vreau să aduc în atenția unora, o altă față a curviei, curvia spirituală. Ce poate să însemne asta?...Nu mă refer la acel verset „fumat” deja, oferit ca și suport biblic la orice fel de dezbatere pe această temă: „ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie să o poftească, a și precurvit cu ea în inima lui” –Mat.5:28.

De data asta mă refer la o altfel de atingere nepermisă...o atingere a sufletului și a duhului. Ce poate să murdarească așa de rău cugetul unui om? Curvia fizică? Sau numai aceasta?

Cum te simți după ce ai „tăvălit” în noroi pe fratele tău? Știu, ai avut toate motivele din lume, ți-a greșit... Cum te simți când minți? Cum te simți când trădezi, când înșeli? Cum te simți când părăsești nejustificat? Cum te simți când îți lași inima dominată de tristete, când natura ta de copil al Său este să fii bucuros? Ce te face să te simți murdar, gol, singur?

...vorbeam cu o fată, vizavi de relația ei cu un baiat. Nu o să destăinui identitatea acestor persoane, dar sigur sunt zeci de tinere și tineri care se vor identifica cu povestea ei... Era la vârsta căsătoriei, vârsta la care nu-ți mai poți permite relații copilărești. Povestea ei m-a impresionat datorită rănilor sufletești cu care a rămas și la urmele nevindecate ale inimii ei.

„iubitul își are vremea lui, și urâtul își are vremea lui....”- Eclesiatul 3:8a.

„Am sufletul terfelit!” –spuse fata, tristețea ei fiind oceanul în care se înneca încet...”cum o să trăiesc de acum încolo? Cum o să trăiesc cu acest gol?”

Era derutată. Încercam să pătrund profunzimea regretelor și a hăului în care se zbătea. Din punct de vedere emoțional era distrusă.

Părea o prietenie așa de banală...petreceau ore împreună, râdeau, se întâlneau, făceau clătite, se uitau la filme...el o privea cu drag și îi spunea cât o admiră, ce fată deosebită este. Dar cel mai puternic lucru care îi unea, era lucrarea spirituală pe care o făceau...se implicau cât de mult și se ajutau reciproc...se completau. În mijlocul grupului de tineri se evidențiau prin abilitățile lor practice și spirituale. Ieseau în evidență și erau plăcuți de grup...chiar unii făceau glume pe seama relației prea apropiate dintre ei, dar...erau doar prieteni și parteneri în lucrare. Când avea vreo nelămurire îl suna...dar mai des decât ea, suna el. Uneori doar așa, ca să îi audă glasul, să vadă ce mai face, dacă este bine...Ea chicotea fericită la telefon și îi spunea că este perfect și că ziua îi este mai frumoasă pentru că a sunat-o...și râdeau, râdeau mult, prostește, se simțeau așa de bine unul cu celălalt. Învățase tot ce-i plăcea lui, muzica lui, pasajele biblice preferate, filmele preferate, cărțile, sporturile...Îi plăcea să-i audă vocea într-un anumit fel...uneori, vorbea foarte diferit cu ea la telefon, glasul îi devenea tandru, transmitea ceva ce nu îndrăznea să-și recunoască, ceva ce părea afecțiune. Dar cum să se gândească la el, că ar putea să o placă altfel? Timpul trecea și aceste mici intimități telefonice se îndeseau. O suna și îi spunea tot felul de povești, ore întregi...îi spunea că nu are prieteni și că se simte bine să povestească cu ea. Și ei îi plăcea. Când într-o zi telefonul nu suna, îl verifica, să se convingă dacă a sunat-o sau nu. Apoi, rușinată de gesturile ei, îl arunca zicându-și că nu o interesează oricum, sunt doar prieteni. Uneori, când erau doar ei doi, el se apropia de ea, îi lua mâna într-a lui, se juca cu degetele ei, părând absent și cu gândurile departe. Sau, în timp ce o îmbrățișa îi mirosea părul, sau cu un gest foarte natural își punea capul pe umărul ei, sau chiar în poala ei, argumentând că e obosit. În public, se purta galant, lăudând-o la toată lumea, chiar făcea anumite glume despre viitor...dar erau doar glume, ei erau simpli prieteni, frați în Domnul.

Când se apropia de ea, inima începea să-i bată ciudat. La început era ca o emoție pe care ar fi vrut să o împărtășească numai cu el...aproape că știa totul despre ea, avea darul „descusutului”. Plin de charm, aflase tot ce a vrut să afle despre ea: ce-i place, ce nu-i place, ce o enervează, ce o încântă...își deschidea inima înaintea lui ca o floare în luna mai. El o făcea să radieze. Se simțea frumoasă și admirată sub privirile lui pline de duioșie și tandrețe. Oare când începuse să-l iubească?

Nu-și aducea aminte să se fi certat cu adevărat unul cu altul, doar mici contraziceri trecătoare, și totdeauna el avea dreptate. Dar deja emoțiile ei erau așa de proeminente. Își dorea prezența lui, îl vroia în preajmă, își dorea să-i simtă mirosul, să-i vadă strălucirea ochilor, să-l îmbrățișeze...și tot ce înainte venea așa de natural, acum, i se părea că fura...era mai mult decât își imaginase vreodată că va simți pentru el. Îl iubea. Dar erau doar prieteni...cum să-i spună? Cum să-l facă să înțeleagă că ea era îndrăgostită nebunește de el? Dacă o respinge? Ce ar fi dacă l-ar pierde? Plângea gândindu-se că ar putea să strice tot dacă afla...se mulțumea cu această iluzie. Își spunea, că așa ar vrea să fie soțul ei, ca el, să aibă o relație ca a lor...dar el nu putea să fie soțul ei, erau doar prieteni.

Într-o zi, l-a chemat la ea...el a venit cu zâmbetul pe buze, ca de obicei...Îngrijorat de tristețea ei din ultima vreme, a întrebat-o ce se întâmplă cu ea. Ea i-a spus adevărul. I-a spus că relația lor a depășit limitele unei prietenii, că nu mai sunt adolescenți, că sunt la vremea iubitului...și că ea, îl iubește...

....

Au rămas doar semnele de suspensie. El i-a dat un răspuns nesigur, cum că a înțeles greșit gesturile lui...și atât.

Nu se sărutaseră niciodată pe buze, doar sărutări pe frunte. Nu o atinsese niciodată nepermis, dar îmbrățișările lui îi lăsase urme pe trup. Nu au avut relații intime, dar sufletu’-i fusese penetrat de ființa lui. Se simțea a lui, că-i aparținea cu trup și suflet...dar era doar o victimă a curviei spirituale, a unui viol al sufletului. Prietenia lor fusese cursa iubirii în care au fost prinși. Prietenia într-o relație este liantul principal, ceea ce leagă inima și sufletul celor doi. Și ce ar fi iubirea doar ca și act sexual? Iubirea nu există fără prietenie.

Oare ce poate să șteargă urmele unei astfel de relații?

”Trei lucruri sunt mai presus de puterile mele și chiar patru pe care nu le pot pricepe: urma vulturului pe cer, urma șarpelui pe stâncă, urma corabiei în mijlocul mării și urma omului la o fată.Tot așa este și calea femeii preacurve: ea mănâncă și se șterge la gură, și apoi zice: "N-am făcut nimic rău." –Prov.30:18-20.

Ai o relație de felul asta cu un băiat dacă ești fată, sau cu o fată dacă ești băiat? Ce vârstă ai? Ești la vremea iubitului? Ascultă-mă, ești în pericol! Asumă-ți acea relație, sau dacă nu ești încă decis sau decisă ce vrei să faci, renunță, rezolvă cu persoana respectivă, tipul de relație pe care îl aveți punându-vă limite. Este o vreme în care nu-ți mai poți permite să te joci, o vreme a iubitului, o vârstă la care gesturile au interpretări sigure și fără precedent, pe care nu poți să le dezminți, acea vreme de care spunea Sunamita în Cântarea Cântărilor: „ Vă rog fierbinte fiice ale Ierusalimului, nu stârniți, nu treziți dragostea pâna nu vine ea.”-Cânt. Cânt. 8:4.

Te pierd în trecut...clișeul unui vis pierdut.

2011-11-21T12:37:00.006+02:00

Încet îmi desprind privirea...imaginea ta devine confuză în ceața părerii de rău din adâncul inimii mele, conjugând verbele la timpul trecut. Te pierd încet în pâlcurile îndoielilor de ”a fi” sau ”a nu fi”. Mi-ar place să te mai țin înaintea ochilor, dar nu suport obscuritatea. Îmi sună a necopt. O imaturitate târzie, nenatural de anormală pentru statura omului superior. Încet îmi desprind privirea...În locul tău, văd doar fuga celui ce nu-și asumă privitul drept în ochi. Ironia întoarcerii la inițial, acel punct așa zis de plecare...dar niciodată, al revenirii.

Am pierdut un start, chiar daca eram aproape de împlinirea unor promisiuni. Și rămânem cu amintirea ”happy end”-ului, acel sfârșit de poveste dorit de oricine. Căci mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui. Noi am rămas în același loc, dar la începuturi diferite. Ne despart punctele de suspensie...Întrebările nu au voie să fie puse.

Încet, te pierd în trecut...Vederea mea nu te mai încape; lumina te înlocuiește. Și chiar dacă locul ți-e gol, e plin de strălucirea care în contact cu lacrimile mele, răspândește culori în curcubee.

Acolo...si Aici...

2011-11-21T08:54:00.005+02:00

Indiferent de magia clipelor uitate undeva în amintiri, ne trezim uneori la cruda realitate. Ți se cere pertinent să vii cu picioarele pe pământ, să revii la ”inițial”. Un pământ al celor ce nu cunosc dezamăgirea ruperii de frumos, unde toate sunt perfect de lucide- ”tărâmul tiparelor”- locul unde visele sunt interzise. Și trăiești clipa unei dureri profunde și absurde, dezrădăcinarea de ”acasă”, smulgerea din brațul cald a tot ce știai tu că-i normal. Clipele devin un chin de apucat...Rămâi cu ochii ațintiți spre departe, Acolo, unde visele se împlinesc.

Lumea de Aici e mult prea normală pentru mine. Sunt concepută să pot vedea dincolo de puncte inițiale, dincolo de aureola rece a realității, deschizându-mi apetitul după lumea de Acolo. Pentru mine normalitatea nu e ce trăiesc Aici-ci Acolo! Starea de inițial impusă, ma supune limitărilor ființei, a emoțiilor și a trăirilor. Să trăiești în starea de inițial este ca și când ai rata mereu startul, fără să existe punctul de sosire... Dar mă tem că nu pot apuca Acolo-ul decât trecând pe Aici...Cu ochii privind departe, îmi supun simțurile să accepte îmbrățișarea fadă a unei reveniri la inițial, punctul normalității, în opinia unora. Simt că am pierdut gustul libertății de sine, dar se pare ca e doar pentru o vreme...O vreme Aici, se merită, pentru ce va fi Acolo!

Ispravnic bun...

2011-11-14T10:01:00.006+02:00

”Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun, oricum.”-Maica Tereza

În fiecare dimineață, adăpostindu-mă în locul secret, caut în inima mea și găsesc strigătul ei de a face ”binele”, indiferent de pierderile suferite. Încerc să ascult, și mă consum pe mine ca o jertfă adusă la Altar.

Dar, fac eu binele?
Voința omului este impenetrabilă; în schimb, ea poate fi influențată ca să-și deschidă porțile...
Domeniul meu de influență este rugăciunea în cămăruță. Știu, e ciudat să cred, că a fi singură într-o încăpere, rugându-mă, influențează pe careva...Dar știu că rugăciunea mea atinge Cerul, poate influența inima lui Dumnezeu. Și mai este ceva...ACOLO, în locul de mijlocire, în locul secret din ascuns, El îmi influențează gândurile, apoi, acțiunile. Efectul ”bumerang”- ceea ce trimți, se întoarce la tine, ceea ce te rogi, primești, ceea ce vorbești, va lua ființă...Încerci să-I atingi inima prin rugăciune...și El nu poate să stea nepăsător.
Uneori, mă trezesc luptându-mă cu Dumnezeu, bunătatea Lui fiind mai mare decât bunătatea pe care o am de oferit eu însămi. Și intrăm în conflict, acțiunile mele devenind îndărătnice. Îndurarea Lui este dincolo de limita mea de a o percepe și dincolo de tiparele mele personale. O trec printr-un filtru uman și egoist, plasându-mă în centrul acțiunilor mele și întrebându-mă dacă efectele vor fi benefice pentru mine...” Se merită să ofer această bunătate?”; ” Nu cumva arunc mărgăritare în gura porcilor?”- de parcă ce aș oferi, ofer din partea mea...
Devenim dintr-o dată stăpâni pe ceea ce niciodată inimile noastre nu pot creea în maniera aceasta: bunătatea Domnului. Și DA, in bunătatea Lui, El ne-a făcut ”ispravnici” ai Harului Său, împărtășind cu noi din tainele Sale. Suntem imaginea în oglindă a Celui de Sus, Domnul plin de Îndurare. Ne luptăm cu El, pentru că îndurările noastre se rușinează de Însuși Domnul Îndurării.
Cum să oferim ce nu avem, de fapt?
...cum am spus, voința omului nu poate fi forțată, doar influențată. Când ești în locul de mijlocire, inima îți devine vulnerabilă, ușor de convins, devine domeniul de influență al Domnului. Devii reflexia imaginii bunătății lui Dumnezeu, fără să fii tu însuți implicat în vre-un fel. Ești un instrument în mâna Lui. Te lași folosit fără să raportezi la gândirea și voința ta, CUI ar trebui oferită dragostea, bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu. Devii un ”ispravnic bun” al resurselor Sale.
” Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Hristos și ca niște ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.”-1Cor. 4:1.
” Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.”-1Petru 4:10.

Ai cui sunt aceștia?

2011-11-07T23:01:00.007+02:00

Gândurile îmi sunt fugare de acasă..ca o desprindere de tot ce știam, simțeam sau eram...Acum, nu mai sunt ce-am fost, m-am separat de lumea pe care mi-am clădit-o, ca o iluzie a celor mai frumoase vise. Am vrut să pătrund cu puterea sufletului o lume fără Lume, să văd prin ochii orfanilor, a celor lepădați... Totdeauna, orfanul va căuta un Tată, cel fără patrie, o Țară, și cel fără Casă, va tânji după căldura unui cămin...Ai cui sunt aceștia, Doamne?

Caută-mă Tu!

2011-11-04T15:31:00.006+02:00

Învăț abandonarea...acel sentiment unic în mijlocul tulburării, când liniștea te învăluie și realizezi că nimic nu mai e în controlul tău...doar cazi. Te prăbușești, conștient fiind că nu mai are sens să-ți irosești zborul... speri că vei fi prins într-o învăluire a Aripilor Divine.

Zborurile trecute, sunt ca niște iluzii spulberate, vise ce îți depășesc potențialul, vise din vremi îndepărtate aduse aproape de inimi... senzorial le percepi mireasma, și dintr-o dată te trezești la realitate. Simți doar gustul prafului de pe marginea drumului, înnecându-te.

Umblu prin volbura viselor destrămate și învăț scuturarea...încă mă doare praful aruncat în ochi, mă doare trădarea atracției pământului, dar mi-am luat adio de la zborurile ușoare. Separarea de inițial mă aruncă pe meleagul altor idealuri, provocându-mă să caut frumusețea, punându-mi inima la încercare.

Mâinile îmi sunt inerte, ochii îmi sunt acoperiți, nu mă mai îndură umblarea...mai am la dispoziție o singură bătaie de inimă să Te găsesc...Ce șansă am, dintr-o singură fâlfâire a aripilor mele frânte, să nimeresc brațele Tale?? Mai bine, caută-mă Tu!

...să taci și să-ți asculți inima!

2011-10-31T08:01:00.006+02:00

Nu mai vorbesc...doar îmi ascult inima...Uneori mă întreb ce poate să fie mai rău? Să taci sau sa-ți asculți inima?...Când taci, inima se aude mai clar, nu poți doar să taci fără să auzi...Momentele de tăcere îți taie respirația accentuând durerea cuvintelor pe limba inimii. Nimic nu este mai elocvent ca acest limbaj al bătăilor de inimă care îți paralizează voința, mândria, măreția puterii personale. Să taci, e tot ce poți să faci...Dar, nu, nu este numai atât. Tăcerea e urmată de ceea ce te sperie mai tare...trebuie să asculți! Să auzi ceea ce te-ai temut sau nu ai vrut să auzi, acele cuvinte tari care au bătut mereu în auzul urechilor tale, dar pe care le-ai desconsiderat pâna le-ai adus la valoarea ticăitului unui ceas cu care te-ai obișnuit în timp și nu te mai obosești să-l bagi în seamă...Doar în tăcerea nopții sunetul devine mai agresiv...În noapte sunetele devin aproape reale. Și te gândești, oare visezi? Poți să spui și așa... Cuvintele pe limba inimii sunt ca visele, acele vise imposibil de atins. Îți vine să te trezești forțat, să scapi de teroarea sarcastica a unui sunet repetat: bum-bum...Dar noaptea te obligă la tăcere și implicit la ascultare.

Cuvintele inimii dor...

Îți amintesc de mama pe care ai lăsat-o cu mulți ani în urmă într-un sat, satul copilariei tale, și pe care nu ai mai sunat-o de ceva timp. Îți spun de prietenul tău cel mai bun care din întâmplare, s-a îndrăgostit tocmai de fata visurilor tale...Îți spun că familia pe care ți-ai dorit să o ai și la care ai îndrăznit să visezi, tocmai se destramă în fața ochilor tăi, fără să poți face nimic...Chiar și poziția superioară de la firmă, pentru care te-ai ostenit câțiva ani la rând, a fost dată altuia, mai incapabil ca tine, spui tu...Îți aduc aminte de oamenii dragi pe care i-ai pierdut și pe care nu-i mai poți aduce înapoi, la visele pe care le-ai crezut adevărate și care s-au risipit ca un abur...Îți aduc aminte de planurile pe care ți le-ai făcut și aproape că ai văzut împlinirea lor, ca în secunda următoare, totul să se năruiască, ca un castel de nisip spulberat de valurile mării.

Cuvintele inimii te pun față în față cu realitatea ta! Cu visele imposibil de împlinit...

Inimă, de ce ești așa de crudă? De ce îmi cânți cântecul de jale? De ce nu te poți bucura pentru mine? De ce repeți ce nu vreau să aud? De ce îmi enumeri eșecurile, frustrările, durerile, renunțările? Și fiecare cuvânt mă conștientizează de povara mea...

Nu este de neînțeles de ce ne ignorăm inima... Ne pune față în față cu imposibilul nostru. În tăcerea nopții, ne întâlnim cu uriașii zilei...aceia pe care i-am evitat cât am putut. Ascultarea inimii te pune față în față cu confruntarea, te dezbracă de haina lașității, de frică.

A-ți asculta inima înseamnă să treci dincolo de limite. O graniță pe care tu însuți ți-ai construit-o după propriile standarde. Inima nu are granițe. Ea este condusă de Acela, Unul Singur, Creatorul ei. Cuvintele pe limba inimii sunt cuvinte cu greutate, le poți auzi doar când taci, când faci liniște în tine. Cuvintele inimii sunt acelea care te condamnă că nu o eliberezi de povara ei. Cuvintele inimii te aduc în locul eliberării. Cuvintele inimii te fac conștient că ai luat-o pe un drum greșit. Cuvintele inimii te fac să te întorci... Inima în sine este vulnerabilă, e ca o alarmă care se declanșează când simte pericolul pervertirii și al căderii în ritual. Poți să alegi din două obțiuni: să taci și să asculți; sau să taci și să nu faci nimic.

Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul.(Deut.30:15)

Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta,( Deut. 30:19)

Alege binele!

"Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții!"-(Prov 4:23)

Ascultarea inimii este un semnal de alarmă pentru o vreme și alte vremi...ca să o asculți, trebuie să taci.

Și e mai bine uneori să taci și să-ți asculți inima...

Apartenența

2011-10-25T10:29:00.004+03:00

Îmi e tot mai greu să scriu în ultima vreme. Mă simt betegită în interiorul meu. Ceva îmi curmă vizibilitatea, nu mai pot să văd frumusețea tabloului de ansamblu.

Nu văd decât piese de puzzle răsfirate pe o masă...În această formă nu reprezintă nimic, sunt doar piese unice cu personalitate si frumusețe unică. În unicitatea lor se simte un aer stingher, o imposibilitate de a percepe dincolo de propriile umbre. Ceva lipsește...

Dincolo de aroganță și faimă, dincolo de frumusețea unică, inima lor tânjește dupa ceva mai profund, mai adânc, ceva de neînțeles în limbajul teluric...Este Apartenența!

Fără apartenență, sunt doar piese...fără apartenență, suntem doar suflete vagaboante, rătăcind în căutare continuă...

”A fi vagabond înseamna mai mult decât a căuta un loc în care să dormi noaptea. Este un lucru devastator pentru suflet. Înseamnă să nu ai un loc al tău. Este un atac asupra identității noastre, asupra oportunității de a știi cine suntem.-John Ortberg,Credință și Îndoială”

Apartenența!!

Un tablou de puzzle nu există decât în format complet, în tabloul complet. Numai așa îi poți vedea frumusețea...O singură piesă lipsă, poate să deformeze toată imaginea de ansamblu.

Între piesele de puzzle, există o legătură invizibilă, de natură principiară; un DOR adânc care cheamă una după cealaltă, o căutare a LOCULUI potrivit, la TIMPUL potrivit! Un dor de a aparține- APARTENENȚA!

Cineva spunea:” oamenii au nevoie de oameni!”

Indiferent de unicitatea fiecărei piese de puzzle, de frumusețea și statutul ei, apartenența le dă identitatea!

În apartenență ne găsim adevărata identitate. Sufletul nostru tânjește după locul în care ar trebui să fim, să completam un tablou perfect. În apartenență ne găsim împlinirea, pentru că El ne-a creat cu acest gol care trebuie umplut. Și știu că adevărata apartenență după care trebuie să tânjim este Hristos, dar ca și trup a Lui, va trebui să ne găsim locul în marele tablou, care este Biserica Lui. Apartenența ne dă identitate, dar identitatea noastră nu face două parale dacă doar îmi ocup locul în tablou și inima mea nu strigă de dor după piesa care lipsește de lângă mine...abia când piesele de puzzle sunt legate între ele, abia atunci vom avea un tablou perfect!

Nu există identitate în apartenență fără unitate!

...mi-e dor de Visul Lui, de acel TOT...inima mea e plină de frumusețea care va fi, și asta mă face să îmi fie și mai dor de oamenii pe care El îi vrea lângă mine, parteneri ai aceluiași vis care izvorăște din inima Lui de Tată! Dorul din mine îi cheamă...Așa cum o piesă de puzzle este inutilă singură, doar prinsă într-un tablou, este cu adevărat completă! -Apartenența!

Semnatura Iubirii

2011-09-26T19:03:00.003+03:00

Amintiri in file din copilarie.

Se spune ca in om exista un "gol", care are forma lui Dumnezeu. Ne nastem cu acest gol si-l purtam cu noi pe tot parcursul vietii, cautand contient sau inconstient, sa-l umplem.Unii au sansa sa gaseasca ce cauta...altii, se amagesc punand intr-un loc cu o forma speciala, tot felul de alte forme(ma amuz gandindu-ma la un joc cu forme geometrice, pentru copii, in care trebuie sa gaseasca forma potrivita pentru spatiile goale, si ei le incearca pe toate, bajbaind, poate-poate, se vor potrivi).Da, acesta este cuvantul potrivit: "bajbaim". Orbecaim. Cautam "legati la ochi" si incercam tot ce ne iese in cale: distractie, munca, o viata buna, comfort, in goana noastra dupa "FERICIRE", crezand ca ne va umple "golul". Si astfel ajungem sa facem multe compromisuri cu viata! Si trist spus: "viata nu iarta!" Ati auzit vreodata expresia:"Totul in viata se plateste"? Cautarea identitatii ajunge sa fie o cursa periculoasa. Suntem creati dupa Chipul lui Dumnezeu, suntem creati sa apartinem cuiva, dorul dupa El ne bantuie, simtim nevoia apartenentei, simtim nevoia de TATA!

Am fost botezata cu numele Luminita. Bunica mea si-a dorit mult sa port numele unei mari cantarete a timpurilor de atunci, Luminita Dobrescu, castigatoare la festivalul international "Cerbul de Aur". Au facut si niste "lucruri" mai neobisnuite, au sfasiat zgomotos o panza, spunand ca vocea mea va rasuna, va rezona, va avea ecou...Nu stiu cata influenta Dumnezeiasca exista in gestul lor, dar vroiau sa-mi asigure un destin.

Eram cel de-al treilea copil al familiei, am aflat mai tarziu ca de fapt eram al patrulea, ca avusesem o surioara inaintea mea, care murise la o saptamana. Am crescut frustrata ca eu o inlocuiesc pe ea...

..." mami , de ce a murit surioara mea?"am intrebat-o pe mama mea in timp ce ea curata un mormant micut in cimitir. Raspunsul a venit ca un fulger, si chiar daca aveam vreo 4-5 ani, nu l-am uitat niciodata: "ca sa te nasti tu!"

Daca am fost un copil cuminte?...ai auzit vreodata de copii cuminti si babe frumoase????mi-aduc aminte ca aveam o papusa foarte urata, era mazgalita de pix pe fata si nu mai avea par. Dar era nepretuita pt mine. (incercam sa umplu "golul") Ma culcam cu ea, se spala dimineata odata cu mine, o imbracam si pe ea si-i spuneam sa ma astepte cuminte acasa pana vin de la gradinita, unde nu imi placea deloc, dar ei, parintii, ma fortau sa merg. Ii spuneam tot ce aveam pe suflet...si ea ma intelegea. De multe ori bunica in a carei grija ma aflam , se trezea cu mine acasa, imi administra cateva corectii ca la sat si ma ducea de manuta, inapoi la gradinita. Nu vreau sa va spun ce urlete si ce chiloman faceam pe strada, doar doar s-o lasa induplecata sa ma ia acasa. Ea era vinovata de "concerte", doar imi dadusera un destin. Eram micuta de statura, mult mai mica decat copiii de varsta mea, de aceea mi-au spus ca am ramas repetenta la gradinita, ca nu pot sa ma duc la scoala. A fost cea mai mare rusine pe care am indurat-o. Aveam impresia ca toata lumea ma arata cu degetul: "uitati-o pe aia care a ramas repetenta!"...Ca sa ma consoleze, tovarasa educatoare, imi daduse titlul de dirijor al corului. Ma chema in fata clasei, ma suia pe un scaunel si eu dirijam(aveam apucaturi de lider de pe atunci).Ii spusesem doamnei educatore ca am nevoie la toaleta, dar ea," nuuuu, lasa, mai intai dirijezi corul pana la pauza, mai sunt 5 minute"...asa am facut. Am dirijat corul. Cand s-a sunat , mi-a zambit si mi-a dat o palmuta la fundulet, in semn de apreciere...pleosc!!...eram uda. Nu am putut rezista tentatiei de a-mi da drumul...dar , nu, nu mi-a fost rusine.

Luminita alias "Dobrescu" avea 7 ani . Parintii au decis ca trebuie sa ne mutam, sa ne fie si noua mai bine. Ne-am mutat la Mangalia. Am lasat o casa si am venit intr-un bloc, unde aveam apa calda de la centrala, caldura iarna, era frumos...In sfarsit cand reusisem si eu sa intru la scoala, sa le demonstrez colegilor ca am trecut cu bine de repetenta, ne-am mutat.

Aveam un pickup si mereu ascultam muzica...in special populara, preferata parintilor. Cantam si eu: "mama, mama, ce-ai facut/ cand pe lume m-ai nascut, mai, maaaaaiii..."

Intro zi au cumparat o chitara,vaaiiiii, o frumusete! Abia asteptam sa zdrangan corzile acelea...m-am gandit ca imi trebuie ceva mai "dur" ca sunetul sa fie mai puternic si am folosit in loc de penel, o furculita. Deceptie. Corzile s-au rupt. M-au dus la Casa Pionierilor la un curs de chitara, unde am invatat primele acorduri. Era dureros. Aveam rani la degete, dar pasiunea era mare, se merita efortul. Ne invatau sa folosim vocea in timp ce cantam acordurile...si asa am fost descoperita. Luminita alias "Dobrescu" intrase in destin. Am ajuns sa fiu preferata corului, apoi am fost aleasa sa cant intr-un Teatru Muzical, la Casa Armatei, Teatrul Tinemar care tradus insemna "tinerii marii". Ce sa mai vorbim, eram vedeta! Participam la festivaluri de muzica, faceam teatru, cantam opereta...muzica era viata mea! Muzica era identitatea mea. Lumea ma cunostea, ma opreau pe strada, era "coada" de baieti in jurul meu, cu toate ca aveam si eu oglinda acasa si stiam ca nu sunt o frumusete, trasaturi comune...Profu' de mate mi-a spus"hai, Zaharescu, canta un cantec sa-ti dau o nota de trecere, canta-l p'-ala: "Daca ochii tai" al Elenei Carstea". Ma regaseam in muzica...compuneam melodii...aveam o inclinatie neobisnuita spre game minore, poate si din cauza mostenirii comuniste rusesti, dar eu cred ca nu eram multumita cu identitatea mea, "golul" fusese umplut cu o alta forma, care nu-l implinea.

Liceul s-a terminat, ma gandeam sa fac ceva cu viata mea si tot ce vedeam in zare era muzica. Nu stiam sa fac nimic altceva, doar sa cant.Mi-am luat atestatul de profesionist si m-am gandit ca pot sa fac bani pe talentul meu. Revolutia fusese, eram o tara libera...sau libertina. Cantam intrun restaurant de lux, doua cantece...pt care eram platita foarte bine. M-a chemat seful in birou:"Luminita, avem o problema...tu esti foarte talentata, ai o voce de aur, esti tanara, frumoasa...clientii doresc sa vada putin mai mult...intelegi, nu? maine seara rochia ta sa fie mai scurta!"- a fost un ordin de serviciu. M-am conformat. Incet incet ma obisnuiam cu anturajul, incepuse sa imi placa sa fiu curtata, sa pierd noptile, petrecerile erau una dupa alta, faceam ce vedeam ca fac si altii...ma apucasem de fumat, nu imi placea bautura dar o faceam din inertie, ca asa o fac si altii. Il cunoscusem pe Gabi, era ospatar in restaurant. Nu a durat mult si am plecat de acasa. Ne-am luat o camera in hotel, eram liberi cu adevarat. Munceam pe banii nostrii si ii cheltuiam pe distractii. Cu cat ma adanceam mai mult in stilul asta de viata, simteam golul din mine mai mare, mai intunecat, mai dureros...Cautam frenetic ceva, nu stiu ce. FERICIREA? Tinta mea era "sa devin CINEVA". Muzica era instrumentul de care vroiam sa ma folosesc pt asta. Aveam un "As" in maneca, talentul meu, si vroiam sa beneficiez de favoarea asta. Am ajuns la Radio Televiziunea Romana. Se auzeau soapte: " fata asta are o voce exceptionala, e un fenomen, una la o mie, dar trebuie sa facem ceva cu lookul ei, altfel nu are nici o sansa, talentul nu e deajuns"...

Destinul??V-am spus, totul in viata se plateste!...Destinul se joaca cu noi.

"Mana Destinului"- spun unii...mi se pare atat de nedrept, sa fii destinat sa nu ai noroc...sa fii bolnav, sa mori, sa traiesti in mizerie...pentru ca asa iti este scris...Si pentru cei care au de toate si nu le pasa de nimic, doar de burtile lor??...Cine a scris asta? Dumnezeu? El e autorul destinului nostru? El ne controleaza?...pai eu nu vreau un astfel de Dumnezeu, care ma priveste cum ma duc la "fund" si rade ironic:" asa ti-e scris!"...Eu nu am nimic de spus? Ce stiu eu de acest Dumnezeu? Doar ca ma ducea bunica la biserica, ma forta sa ma bag pe sub o masa si apoi stateam la o coada mare si preotul ne dadea la toti, folosind o singura lingurita, o picatura de vin...Sau, aveam o icoana , la care bunica-mea facea matanii adanci, cu o femeie, un barbat si un prunc (Maria, Iosif si Pruncul Isus) , dar eu credeam ca Iosif este Dumnezeu. Nu aveam nici o educatie religioasa, parintii mei fusesera comunisti...singura rugaciune pe care o stiam era:" Inger, Ingerasul meu..." Cum putea cineva de care nu stiam nimic sa-mi controleze DESTINUL?

...In mod ironic, Dumnezeu ma conducea spre implinirea adevaratului meu DESTIN...

...partea a doua "Regasirea Identitatii"

...aveam probleme...In toate domeniile. Viata mea parca se dezintegrase, relatia mea cu Gabi nu mergea, mi-era dor de acasa, de parintii mei, cantam, dar...pasiunea devenise o rutina zilnica si eram obosita de viata, de probleme si petrecerile erau singurele activitati care credeam ca ma binedispun dar imi lasau un gust amar. Tristetea cuprindea sufletul meu si nimic, nimic nu ma mai implinea...nici macar dragostea. Relatia noastra era una dintre acelea"furtunoase"."Golul" era acum un gol imens...pot sa spun ca totul era un GOL!

Am intalnit un "prieten" care ne-a spus ca Dumnezeu exista! A venit in vizita la noi si ne-a daruit un Nou Testament. Spre surprinderea mea, Dumnezeul de care fugeam, pe care Il uram pentru ca imi controla destinul, acum era singura raza de speranta. Am hotarat: "hai sa vedem ce are El de spus! Ce am de pierdut daca ascult?"-oricum, simteam ca nu mai am ce sa pierd; si era adevarat pt ca nu mai aveam de pierdut ci de castigat. Prietenul vorbea despre "Acela" care a dat totul pentru noi...si inima mea se inmuia. Am simtit ca sunt aproape de "Casa", de o mostenire care ma astepta sa intru in posesia ei, ma apropiam de adevarata mea IDENTITATE...Luminita alias "Dobrescu" esuase. Se nastea o "Luminita" de la capatul tunelului... Am aflat ca pot sa fiu "lumina si sare" pentru lumea aceasta, ca sunt iubita, ca pentru mine s-a platit un pret, ca apartin cuiva, si acela este un Dumnezeu viu si iubitor, ca El are Vise marete pentru mine, Un destin in El, dar ca eu ALEG sa-l implinesc. Si am ales! L-am ales pe El! Golul fusese umplut!

Totul era nou, dar eram fericita. Ne casatorisem si acum "Tinta" noastra era sa-l cautam pe El, sa-L aratam lumii intregi!! Eram alte persoane, transformati prin dragostea Lui!

Un lider din biserica mi-a spus odata:" Luminita, de ce nu canti cu chitara?" Trecusera vreo trei ani in care am crezut ca muzica mi-a fost luata, mi-aducea aminte de trecutul meu pacatos...dar puteam sa traiesc fara ea, renuntasem pentru ca El era Totul. Atunci am auzit un glas in mine:" Eu am pus muzica Cerului in tine, ti-am dat un talant, Acesta este destinul tau in Mine! Sa lasi sa curga muzica Cerului pe pamant, sa vorbesti dragostea Mea prin limbajul sunetelor..."

"Luminita" care aduce speranta, "Luminita" care canta dragostea Lui, "Luminita" care prin darul ei isi aduce inchinarea inaintea Regelui Divin...am zambit amintindu-mi ca la nasterea mea Dumnezeu i-a influentat pe parintii mei, dandu-mi un nume profetic: Luminita. El a ras de intentiile oamenilor, dar un ras plin de dragoste, transformandu-mi destinul, aducand in fata mea, adevarata mea Identitate: sa fiu o lumina, o lumina cu cantec. El nu a lasat viata mea la "mana destinului", nu a ingaduit ca destinul sa ma controleze, ci mi-a dat APARTENENTA la Imparatia Cerului, m-a facut din rob, FIICA, mi-a dat un destin care se supune Lui, lui Dumnezeu, mi-a dat o viata pe care sa o traiesc din plin!

Muzica era jertfa mea de iubire pentru Dumnezeu. Cantam. Sufletul meu Il canta pe El. Inima mea era plina de melodii; cand cantam era ca si cum m-as fi identificat: "Tata, sunt Luminita si vin in Numele lui Isus!...primeste inchinarea mea!" Ma identificam cu El, cu lumea de dincolo de nori...

IDENTITATE? DESTIN?

Eu, Luminita: nu apartin acestei lumi. Nu am nimic in ea!...

Identitatea mea: e CERUL! si numele meu este fiica de Dumnezeu!...

Locatia: Sunt "pelerin" pe acest pamant, implinind DESTINUL pe care El mi l-a dat, cantand "Cantecul de dragoste" a lui Dumnezeu, smulgand suflete din intuneric si aducandu-i la LUMINA, la speranta, la Acela dupa a carui CHIP am fost creati!"

Prieteni...

2011-09-16T13:41:00.007+03:00

...vorbim de prieteni, în maniera așteptărilor noastre, ce dorim să ne ofere prietenii noștri....

Dar e important să fim NOI, prietenii pe care așteptăm să îi avem... pentru că DRAGOSTEA SE ÎMPARTE!...nedăruită, moare.

Rămâi un prieten care doar primește, sau dăruiești și tu la fel?....

... din experiență spun, că de la o vorbă până la fapte, e un drum destul de lung și că prietenii nu se nasc, se fac!

O prietenie adevărată este rodul unui" preț" plătit și o investiție în construirea unei relații.

Trăim într-o lume condiționată de așteptări si reacții. Și prietenii adevărați, cei care zâmbesc chiar dacă inima le e pârjolită, au așteptări și reacționează, ca doar prietenii prietenilor, înainte de toate, sunt oameni!

Prietenii au și ei limite, nu sunt indestructibili, de neatins...au suflet, minte și o inimă...prietenii au nevoie de prieteni!

Prietenii sunt acei oameni care știu să uite de ei înșiși pentru cei din jur, să-și ascundă lacrima când tu suferi și să-ți arate doar acel zâmbet care te face să simți că nu ești singur...

Zâmbetul unui prieten este o atingere de mână...

Nu trebuie să ai cuvintele lui, el îți oferă bătăile inimii. Uneori, a fi prieten, înseamnă să taci...dar să fii! Să fii gata, să fii ACOLO.

Prietenul nu-ți cere perfecțiunea, îți știe slăbiciunile și totuși rămâne lângă tine...râde când faci o prostie și tot cu zâmbetul pe buze îți spune să te îndrepți, chiar dacă râsul lui înseamnă, în cazul acesta, integritate și fermitate. Prietenul nu te folosește, nu te pizmuiește, nu te judecă...prietenul te îmbrățișează.

Prietenii trec prin viața ta și îți impactează trăirea, nu poți să rămâi același...umbli prin lumea aceasta și porți în tine parte din prietenii tăi.

Prietenii trec,toți trecem... dar ei rămân pentru veșnicie marcați în sufletul tău.

Fii tu prietenul după care tânjești...fii omul potrivit la timpul potrivit, lasă urme în viața celor de lângă tine iubindu-i așa cum numai un singur OM a știut să o facă perfect, Isus Hristos, prietenul nostru.

Visele din Cutie...

2011-07-22T10:58:00.004+03:00

Nu știu dacă așteptarea mea este CREDINȚĂ...nu știu dacă starea de ” fie ce-o fi” înseamnă CREDINȚĂ. Nu știu dacă mâinile mele atârnate înseamna CREDINȚĂ. Nu știu dacă inima mea frântă în zborurile viselor ei, înseamnă CREDINȚĂ...Ce e CREDINȚA când nu mai aștepți nimic? Nici bun, nici rău...Nu mai aștepți, sau te aștepți la orice.

...pare a fi o depresie a aripilor frânte, să privești dincolo de zările albastre, știind ca e doar un tavan colorat în nuanțele cerului...Să privești la un Cer de hârtie incercând să te avânți spre înălțimi. Limitarea unor pereți, face visul captiv. Realizez cu greu că mi-am pus nădejdea viselor intr-o cutie așteptând să-mi iau zborul. Cutia mea este perfectă în spațiul limitat ei...dar nu mă face LIBER. Liber să visez, liber să zbor, liber să CRED!

...în imaginația mea, in spațiul meu, sunt liber sa fac ce vreau...și ca un gest al disperării soarelui care se vrea ieșit din nori, deschid fereastra Cerului cutiei mele de vise...Zboruri albe îmi umplu privirea. Vise albastre mă târăsc spre infinit, locul nașterii lor.Locul unde zborurile sunt pe înălțimi si aripile frânte cresc din nou, acolo unde totul este posibil.

Visele își au obârșia în infinitul cerului albastru, se nasc in inimi, dar vor să fie făcute libere să zboare. Dă-le drumul! Deschide ferestrele Cerului cutiei viselor tale... le vor crește aripi pentru zboruri eterne. Și CREDINȚA este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternica încredințare despre lucrurile care nu se văd.-Evrei 11:1.

Curajul de a asculta...

2011-07-21T13:26:00.002+03:00

Tristețea mea este amară, gândindu-mă la căile Tale, Doamne, că ele sunt drepte...doar nouă ne plac ocolișurile... Și ocolim, ocolim, ocolim.... Și ajungem în același punct, dezamăgiți, cu mâinile goale. Niciodată nu ne întrebăm:" ce este greșit"?

Lui Dumnezeu îi plac oamenii curajoși, cei care îndrăznesc...Nu îi plac căpoșii, cei care se împotrivesc... Și devenim unii dintre aceia, greu de convins, așteptând să vedem "cu ochii noștri" semnele din palmele Mântuitorului.

Ce înseamnă să "Îl cred pe Cuvânt?"...ce pot pierde dacă mă încred? ce pot câștiga dacă nu încerc?

"Îngerul Domnului i S-a arătat și i-a zis: "Domnul este cu tine, viteazule!"

Ghedeon I-a zis: "Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri când spun: "Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?" Acum Domnul ne părăsește și ne da în mâinile lui Madian!"

Domnul S-a uitat la el și a zis: "Du-te cu puterea aceasta pe care o ai și izbăvește pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?"

Ghedeon I-a zis: "Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase, și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu."

Domnul i-a zis: "Eu voi fi cu tine, și vei bate pe Madian ca pe un singur om."

Ghedeon I-a zis: "Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, dă-mi un semn ca să-mi arăți ca Tu îmi vorbești." -Judecători 6:12-17

........

Avem nevoie de semne? Avem nevoie de confirmări ca să știm că El ESTE?

Da...din păcate, suntem prea oameni.

Ideal ar fi să " mergem cu puterea pe care o avem", să ne încredem...dar insuccesele noastre au cauzat asupra noastră frustrări. Atunci când te uiți la "uriași", la cât de mari sunt problemele tale, ochii tăi nu văd decât un Dumnezeu mic și neputincios. Atunci, avem nevoie de confirmări, Cuvântul Lui nu ne mai e deajuns...

"Domnul este cu tine, viteazule!"- devine un cuvânt scris pe hârtie și atât! Cuvântul nu mai este VIU pentru tine...Și când lași ca decepțiile să te acopere, când problema ta devine mai mare decât Dumnezeul tău, atunci vei încerca să faci tu ceva, negând suveranitatea și puterea învierii lui Isus. Trist!

Petre cel căpos, s-a dus să pescuiască. S-au dus și ceilalți cu el...dar nu au prins nimic. Petre, avea nevoie de confirmări, de semne...Nimic nu era așa cum își imaginase că va fi. Învățătorul murise și înviase...ce urma?

"Dimineață, Isus stătea pe țărm; dar ucenicii nu știau că este Isus.

"Copii", le-a zis Isus, "aveți ceva de mâncare?" Ei I-au răspuns: "Nu".

El le-a zis: "Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei și veți găsi." Au aruncat-o deci și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor.

Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru: "Este Domnul!" Când a auzit Simon Petru ca este Domnul, și-a pus haina pe el și s-a încins, căci era dezbrăcat, și s-a aruncat în mare."-Ioan 21:4-7

Cu puterea ta, nu vei "prinde nimic", nu vei avea nimic de oferit... Dar la cuvântul Lui, dacă te supui Lui, dacă te încrezi în El, vei avea o " pescuire minunată", belșug de binecuvântare, atât cât să ai pentru tine și să dai și altora.

Deschide-ți ochii și vezi pe Dumnezeul Cel VIU! Dacă Îl vezi pe El, atunci "te vei încinge și te vei arunca în mare"...Când vezi pe Domnul, lucrurile se schimbă: problemele tale mari stau față în față cu un Dumnezeu Măreț!

Domnul a spus: "Îndrăzniți căci Eu am biruit lumea!" Lui Dumnezeu îi plac oamenii curajoși care își asuma riscul, care nu așteaptă zeci de confirmări că El a vorbit în dreptul lor...

" Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seamă.

El vorbește prin vise, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor.

Atunci El le da înștiințări și le întipărește învățăturile Lui,"- Iov33:14-16.

Atunci când știi că El este, când vezi pe Domnul, găsești curajul de a asculta poruncile Lui. Și această ascultare nu vine prin poruncă, ci prin dragoste! Tu ai capacitatea de a AUZI, urechea ta deosebește glasul Lui de celelalte voci, ALEGE să-L asculți. Du-te cu puterea pe care o ai "Ghedeon", viteazule, căci Domnul este cu tine!

Cea mai mica atentie: inima mea!

2011-07-20T09:26:00.003+03:00

Nu sufar de atentia nimanui....si totusi, uneori, mi-e dor... Mi-e ciuda pe mine ca depind de oameni, ca uneori ii indragesc poate peste masura. Ma uit la mine cateodata, la cate fac, numai ca sa atrag atentia celor pe care inima mea ii iubeste asa de mult...

...dar ei sunt total conectati la altceva....

Si...plang, sau mai bine zis, imi plange inima.

Gandindu-ma la asta...am vazut in duhul meu un Isus care face orice ca sa-mi atraga atentia,

care ma rasfata cu bunatatile Lui,

imi da favoare,

in fiecare dimineata face soarele sa straluceasca pentru mine,

imi racoreste dupa-miezile insorite cu ploi binecuvantate,

ma satura de frumusetea Lui,

imi zambeste,

face sa nu-mi lipseasca painea cea de toate zilele,

imi da sanatate,

ma pazeste de rau,

ma tine pe bratul Sau, imi poarta poverile,

umbla cu mine prin valea umbrelor...

El nu ma lasa cu nici un chip,

nu ma abandoneaza

fiindca sunt a Lui....

...uneori, sunt total conectata la altceva...

Si Isus plange...sau mai bine zis, Ii plange inima de dorul meu,

dorindu-Si sa aibe atentia mea.

Iubirea Lui este o realitate! El asteapta atentia mea si a ta...

mi-ar place sa-L pot surprinde oferindu-I cea mai mica atentie: inima mea!

...eu, tac!

2011-07-19T11:25:00.005+03:00

Mă înveți tăcerea pe buze...

Cântecul are formă de vis cu arome de clipe eterne. Aș vrea să rămân prinsă într-o fărâmă de cer, un moment unic în singurătatea fericirii, învăluită de tăcerea inimilor albastre ce nu-și iau rămas bun niciodată.

Tăcerea? mi-e prea mult în cuvinte, în gânduri fugare, în despărțiri.

Mă-nveți tăcerea in iubiri...și mă-ncerci cu lacrimi fierbinți pe obraji obosiți de tăcere.

Uneori, tăcerea este necesară, ca un pod peste uitare.

Uitarea este inevitabilă in procesul descuamării eu-lui. Tăcerea e balsamul de după.

Să taci împotriva curentului de gânduri...

Succesul este relativ, conjugând partea de vorbire care exprima termenul vorbirii în acțiune.”Taci și nădăjduiește în Domnul!”-are relevanță...sau revelație?

Pe credință mă jur să tac iubind!

Pe iubire tac crezând în iubire...

Mă-nveți tăcerea in inimi...și buzele-mi te ascultă, ca o teoremă a desconspirării frumuseții Tale în desăvârșire.

Tăcerea în iubire e balsam pentru suflete rănite de demult.

”...va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine."

Bucură-te pentru mine, Dumnezeule!

...eu, tac și cunosc în desăvârșire că Tu ești Dumnezeu!

Durerea naște frumusețe...

2011-07-14T12:04:00.004+03:00

Soarele îi mângâia chipul, trădându-i frumusețea care emana din sufletul ei, uneori secătuit de durere și lovituri. Se lăsă în voia mângâierii lui ca un alin al luminii în dispersie, formând un curcubeu în privirea ei. Indiferent prin ce trecea, indiferent că soarele acela călduț în voia căruia se lăsase, nu era ”acela” pe care-l aștepta, nu putea să nu-L iubească pe Dumnezeu... Era așa de frumos și prin El era acoperită de frumusețe divină. Privea prin culorile mii, la copiii ce se jucau și la trecătorii grăbiți cu pași monotoni și surzi pe poteci. Se întreba cum e posibil să mergi și să nu lași urme? Dar urmele existau chiar dacă nu erau vizibile pentru orice muritor...ignoranța unora lăsa urme adânci în suflete, plantând agonia în inimile călcate în picioare. Distingea în cele mai adânci tăceri, strigăte disperate, injectate cu virusul clipelor care nu se uită niciodată. Simțea gust dulce -amar în gândurile ei pătrunse de Cel Preafrumos. Si întrebarea era: cum putea să încapă durere în frumusețe?

Singurătatea clipei se completa în ea însăși, devenind întreagă. Ea și El, formau Universul! Cui îi mai trebuia om, când Dumnezeu îi era deajuns? Și totusi, ceva în interiorul ei, gemea a dor. Un gol pe care nu și-l explica. Ar fi vrut să se teleporteze pe malul mării, să audă vuietul valurilor, să poată plânge în liniște fără să fie auzită: să-și plângă dorul după viitor. Era atât de limitată; ea și fereastra în dreptul căreia stătea. Privea totul ca pe un ecran imens, fără a fi capabilă să facă ceva, era doar spectator. Era spectatorul vieții ei. Nici măcar nu făcea parte din scenariu...Tristețea puse stăpânire pe ea... trebuia să facă ceva. Cum să ai o viață și să nu-ți aparțină? Își trăia viața din afară, privindu-se din exterior și încercând să-și înțeleagă reacțiile...

Știa că exista o limită a vietii ei și un zâmbet al Cerului, și acolo unde acestea două se intersectează, se întamplă destinul ei. Credea că visele iau ființă, chiar daca ale ei fuseseră ucise și trântite la pământ. Încă mai erau urme de speranță în privirea ei, încă mai putea să respire încredere, încă trăia...Credea că soarele va străluci cândva doar pentru ea, alegând din chipuri mii, să lumineze chipul ei...

Cât va mai trebui să aștepte?

Orele treceau fără milă, lăsând urme adânci în inima, în cuget, în simțire... Durerea ajunsese să fie stăpână, neputința se înstalase ca la ea acasă, izvorul lacrimilor secase și totul părea nemișcat, prins într-o spasmă a timpului...Frumusețea era doar un nonsens al vorbirii, o revelație nevenită în ființă...ca un copil care încă nu s-a născut. Vorbea de ea, dar nu o înțelegea, o dorea, dar nu știa cum putea ajunge la ea, o căuta...Durerea, durerea era atât de reală!

Plecă din fața ferestrei, priveliștea senină de afară o durea. Trase draperiile căutând să acopere lumina care-i chinuia privirea, să ascundă peticul de Cer. Renunțase să mai caute dincolo de aparențe, dincolo de cuvinte, dincolo de gesturi...nimic nu mai era frumos pentru ea, totul se săvârșea în durere. Până și nașterea unui alt vis în inima ei, era un act dureros...Viața venea la viață prin durere... Încă nu dăduse drumul de tot viselor de pâna acum...o durea că visase în van. Și totuși nu putea să trăiască fără vise, era născută să viseze... Visase frumos, dar visele mor câteodată. Nu înțelegea de ce? Poate pentru că frumusețea lor nu venea din sursa adevărată....sau poate că trebuia să învețe să lase visul să se împlinească. Îl ținea prea strâns, prea încătușat. Visul este ca zborul unei păsări...dacă nu-l faci liber, se frânge... Închise ochii și visa că zboară...Simțea că zboară deasupra mărilor, deasupra munților...

Și frumusețea se ridica, călcând peste durere, născând frumusețe...

De sus, în zborul pe înălțimi, totul se vede frumos. Dacă se făcea vinovată de ceva, era oprirea zborului. Uitase cum să-și întindă aripile, uitase cum să se ridice peste greutăți, uitase cum e să trăiești cu frumosul în priviri. Frumusețea fusese luată captivă de durerea din inima ei...

Dar durerea nu știa, că în ea însăși zace o frumusețe divină, care avea să se nască pentru totdeauna!

2011-07-06T09:22:00.002+03:00

Azi am aflat că credința nu e bună la nimic, dacă nu o eliberezi ( a manifesta, a arăta celor din jur...)...prin RUGĂCIUNE, prin A ROSTI și A FACE!!!! Credința te duce într-un LOC, unde ce a fost PROMIS, vine la VIAȚĂ!

...uneori mă gândesc că este așa de ușor și totuși nu mereu ajung la acel nivel, când Cerul este provocat să se deschidă și să toarne binecuvântările promise...

Și mi-am dat seama că mă învârt prea mult în jurul meu...la felul CUM cred. Nu de puține ori mi-am zis: crezi prea puțin! și autocondamnarea și-a facut apariția...

Dar....

CRED CĂ E VORBA DE EL!!...De ce A SPUS EL!

Credința vine prin AUZIREA Cuvintelor Lui, care sunt dătătoare de VIAȚĂ! EL A SPUS.(PUNCT)

Mie îmi rămâne partea cea mai ușoară...SĂ-L CRED!

Asta e CREDINȚA!

Dor nebun de Acasa...

2011-06-30T23:37:00.003+03:00

" De aceea iată, o voi ademeni și o voi duce în pustiu, și-i voi vorbi pe placul inimii ei."-Osea 2:14

Uneori mi-e greu să revin...Știu că m-ai așteptat cu răbdare în locul întalnirii. Mă așteptai statornic în privire și eu rătăceam frumos spre departe...Dar m-ai iubit chiar dacă Ți-am frânt inima. Lacrimile Tale de dor mă strigau...Pe cand eram încă în pustie, în lumea mea de nisip, acolo unde vânturile deșertului umpleau fiecare colț de inimă, m-ai atras la Tine cu funii de dragoste, mi-ai fredonat cântecul scris pe inima mea, m-ai acoperit cu un vers de speranță, să nu-mi fie rece noaptea...

"Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioșie și vei cunoaște pe Domnul!"-Osea 2:19, 20.

Am închis ochii plângând iubirea ce mă făcea să mă simt întreagă...și mi s-a făcut un dor nebun de Acasă!

Dragă Doamne....

2011-06-23T13:14:00.005+03:00

Dragă Doamne...

Am sentimentul acela, de alunecare în gol...tot ce-mi doresc este să găsesc brațele Tale deschise, să nu cumva să mă zdrobesc în contactul cu solul...Nu-mi rămâne decât să CRED că mă vei prinde, să CRED că Îți pasă…Ție, Singurului...

Nu am motive, nici nu îmi trebuiesc...dar nu știu să explic de ce? Doar trec prin ce trec și este așa de real încât se observă cu ochiul liber. NU pot să ascund ce sunt, ce simt, nu pot să fiu altcineva decât sunt. Măștile cad când suntem doar noi doi, Tu și cu mine, față în față. Facă-mi-se după voia Ta. Tată, nu am la cine să mă duc, nu am cui să spun, nimeni nu poate să înțeleagă. TU EȘTI TOT ce mi-a mai rămas! Și CRED că îmi EȘTI deajuns!

“Ai făcut pe poporul Tău să treacă prin lucruri grele, ne-ai adăpat cu un vin de amorțire. Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l înalțe spre biruința adevărului. – (Oprire) Pentru ca preaiubiții Tăi să fie izbăviți, scapă-ne prin dreapta Ta și ascultă-ne! Dumnezeu a zis în sfințenia Lui: "Voi ieși biruitor!...”-Ps 60:3-6.

Făuritori de Istorie

2011-06-22T11:26:00.002+03:00

...sunt aici. Uneori aș vrea să fiu invizibilă, să mă ascund atât de bine, departe de tot ce îmi stârnește neliniște. Dar " a trăi" nu înseamnă să eviți trăirile. Trebuie să ne trăim fiecare clipă cu intensitate, nu să trecem peste viață, ca peste un pod, fără să realizăm că am trăit. Uneori mă întreb:" ce am făcut cu viața mea? Cum am trăit până acum? Ce am lăsat în urmă?"

O viață trăită cu adevărat lasă urme...Deseori ne amintim ce ne impactează negativ, știrile de la"ora 5" ne marchează memoria, făcându-ne să ne amintim că împărăția lui satan nu doarme și că face victime. Criminali, violatori, pedofili, hoți, teroriști, chiar dacă într-un sens rău, ei au lăsat urme...au rămas în istorie.

O viață marcată de Sângele Mielului, ar trebui să lase urme.

Așa cum sângele Lui nu a fost vărsat degeaba, ci a avut rolul de a plăti păcatul întregii omeniri, lăsând marca mântuirii în viața noastră, tot așa va trebui să lăsăm urmașilor noștri, urmele trecerii noastre pe pământul acesta ca o mireasmă plăcută.

Făuritori de Istorie...

Isus a spus: "voi Îmi veți fi martori..."( " Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului."-Fapt.1:8).

Am asistat la Istorie, Isus a rescris Istoria și noi Îi suntem martori...Dar El nu s-a limitat doar la atât. A spus:" mergeți în toată lumea și fiți făuritori de Istorie!"...("duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile..."-Matei 28:19.)

Viața mea și a ta trebuie să vorbească! Să conțină acel element esențial care va fi reținut. Viața mea și a ta ne-a fost dată, nu ca să fie irosită, ci ca să transmită, să impacteze alte vieți. Avem tot ce ne trebuie: Duhul lui Dumnezeu, gândul lui Cristos, caracterul Său dezvoltat în noi...Putem fi martori făuritori de Istorie!

Maica Tereza, Jim Elliot, Richard Wurmbrand, Martin Luter King, Charles Wesley, C.H. Spurgeon, Martin Luter și alți eroi ai credinței, au avut curajul să fie epistole vii pentru generațiile în care au trăit. Ei au fost martorii lui Cristos și a lucrărilor Lui peste veacuri. Au scris Istorie și au rămas în Istorie.

Viața ta ți-a fost dată ca un dar. Nu-l irosi! Tu poți să scrii Istorie și ai tot ce-ți trebuie pentru asta: viața ta este o coală de hârtie cu ADN uman. Fii o carte deschisă pentru cei de lângă tine. Arătându-L pe Cristos care traiește în tine, fiind martorul Său, vei scrie Istorie și vei rămâne în Istorie.

O viață trăită cu adevărat va lăsa urme...se va lăsa marcată și va marca la rândul ei, se va lăsa vulnerabilă în fața Iubirii și va trăi în Iubire, mărturisind Iubirea care a schimbat Istoria pentru totdeauna: Iubirea lui Cristos.

Puterea de a reda Visele

2011-05-19T08:58:00.002+03:00

Cuvintele se zbăteau în fiinţa ei. Ar fi vrut să poată vorbi. Aşa, ar fi simţit o mai mare eliberare, spunând cuiva prin ce trece. Nimicuri… lucruri simple, banale, prin care probabil toţi au trecut, dar acum era vremea ei să le confrunte. Un timp pe care nu-şi dorise nicicând să-l experimenteze. L-a presimţit. Ştia că nu va fi mereu la fel…Şi nu pentru că Dumnezeu s-ar fi gândit că o duce prea bine în starea ei, ci pentru că oamenii sunt schimbători, pentru că folosesc cuvintele fără să le pese de greutatea lor. Şi cuvintele uneori, pot ucide suflete.

Stătea în faţa jurnalelor ei. Cu lacrimi în ochi, îşi plângea atâtea cuvinte frumoase venite din inimă, dar care acum, nu mai aveau nici o valoare. Pur şi simplu nu se mai potriveau cu ce era real în viaţa ei. Inima îi scâncea şi se gândea că au fost doar vise, vise pe care se bucurase să le trăiască măcar în lumea ei unică …vise năruite.

Trecea de la o pagină la alta, lăsând câte o lacrimă pe fiecare, ca un ritual de îmbălsămare. Se pregătea să-şi îngroape viaţa pe care o visase. Cel mai tare însă, o durea altceva: că nu visase de una singură. Dumnezeu visase pentru ea!

De ce? Această întrebare nu avea nici un răspuns în acea clipă încătuşată de timp. Avea două opţiuni: să-L judece, sau să meargă mai departe încrezându-se, că El ştie ce face. Dar nu putea să oprească procesul jelirii, ca un necesar al uitării, al trecerii în lumea umbrelor, a amintirilor. O durea prea tare. Cuvintele acelea promise i se întipăriseră în minte şi erau lipite de inima ei. Era nevoie de o sfâşiere, de o nebunie temporară, o orbire a firii, să poată uita ce i-a fost promis. Încetase să creadă că a fost trădată… Simplu, ştia că trădarea este o latură a naturii umane şi că la rândul ei, a trădat fiinţe dragi, cu voie sau fără… Nu era trădare, era mersul prea firesc al lucrurilor. Putea să spună că s-a aliniat în rândul lumii; dar ea, nu trăia în randul ei, nu aparţinea ei… de aceea durerea era mai sfâşietoare. Dintr-o dată cărarea ei era una largă, înconjurată de chipuri mii, asemeni ei, purtând poveri mult prea mari pentru umerii lor. Mergeau împreuna spre niciunde… Toţi îşi purtau poverile, înconvoindu-se sub greutatea lor, privind ţărâna, singura lor viziune. Ştia că unica şansă era Crucea! Şi i se părea nespus de grea…

Cei mai dragi oameni din viaţa ei o dezamăgiseră extrem…ah, i se strângea inima doar când gândul atingea ideea. Cum să se smulgă din îmbrăţişarea aceasta dureroasă? Cum să şteargă din inima ei ce a fost marcat o dată pentru totdeauna? Cum ar putea să se prefacă, să nu o doară? Inima i se rupea între idei de bine şi alte idei stupid de egocentriste…Sufletul îi era o pasăre cu aripi frânte, dar înţelesese că indiferent cât de mult fusese dezamăgită, iubirea a rămas la fel, trona în acelaşi loc. Iubea cu aceeaşi intensitate, dar nu mai avea nici o aşteptare de la nimeni. Poate singura lipsită de iubire era…ea.

Se uita în ochii ei privindu-se în oglindă, încercând să regăsească o sclipire, măcar o umbra a ideilor ce o însufleţiseră demult. Se privea în ochi goi şi reci, doar lacrimile îi erau fierbinţi. Se prelingeau încetişor, fără oprire şi la fiecare din ele, mai pierdea un vis, o iubire, un ideal…Pierderea era indubitabilă dar necesară. Venise vremea abandonării viselor care nu s-au vrut împlinite. În ciuda dezintegrării sufleteşti, în adâncul fiinţei ei simţea că ceva nou e gata să apară, ca un nou răsărit. Nu era sigură de nimic, doar se lăsa în braţele credinţei fără a se agăţa nici măcar de un “fir de pai”. Să fie oare aceasta “umblarea pe ape”? Întrebări…

Pozitivitatea cauzei era incontestabilă. De unde avea resurse inima ei pentru un alt vis? Şi ea se minuna…ştia că nu vine din ea, din puterea ei firească. Şi din nou lacrimi fierbinţi şiroiau, dând expresiei feţei ei o atingere a îngerilor.

Se apropia încet… Temătoare şi cu aripi frânte, cu ochii goi şi reci, cu mâinile goale ca şi sufletul ei golit complet de trecut, îşi făcea loc păşind ferm, lăsând în urmă mormintele unor vise devenite blestem pentru pasul ei spre altceva… Şi a înţeles că… există un timp pentru a urma visele şi dacă îl ratezi, ele se pierd în nedumerire… Dar speranţa unui nou început îi licărea în privire. Mergea înainte, călcînd peste deznădejdea deposesiunii.

Un fald al iubirii o învăluia acoperindu-i inima. Se găsi în faţa Aceluia, Sursa oricărui Vis bun! Îşi plecă privirea… se simţea nevrednică pentru un alt vis. “Doamne, am eşuat în visele pe care mi le-ai dat…mă fac vinovată că le-am lăsat să moară. Dar mai vinovată sunt Doamne, că mi-am pierdut bucuria.[tăcere…] Nu am nimic de zis în apărarea mea, fă ce vrei cu mine, harul Tău îmi este deajuns!”

[Tăcere…]

Era ciudat cum nu simţea nici o condamnare. Îndrăzni să-şi ridice privirea spre Acela cu Chip senin, cu ochi calzi, ca zilele primăvăratice prea toride pentru vremea lor, ca o anomalie a timpului şi ca o profeţie întârziată care îşi aşteaptă menirea…”AŞteaptă! Se va împlini negreşit! Cuvintele Mele nu se întorc fără rod!”

Acela scria...

O nouă etapă a destinului ei era scrisă, un vis nou din inima Aceluia, lua fiinţă în fiinta-i firavă. Aripi noi creşteau sub pavăza aripilor Lui şi visul cel nou era ca o atingere a Visului Suprem, o penetrare a lumii lui Dumnezeu! Tot mai mult se simţea acoperită în locul acela liniştit şi îmbibat de pace în care ar fi rămas pentru totdeauna. În locul stigmatului durerii, El o pus-o ca o pecete pe inima Lui, un semn neşters şi infinit al dragostei supreme. Şi totul era despre felul cum aştepta timpul făgăduit…poate că avea de aşteptat, dar acum, siguranţa împlinirii şi zâmbetul îi reapăru luminându-i chipul.

Privindu-se în oglindă, ochii îi scânteiau. Nici nu-şi imaginase că poate trăi o dragoste mai mare. Încet, tenebrele amintirilor se pierdeau în faldurile Iubirii ce o acopereau. Dumnezeul unui nou început Îşi deschisese braţele încă o dată pentru ea. Era prea copleşită de uimire să mai poată întreba ceva… doar se lăsa pierdută în dragostea-I neţărmurită, cu inima surprinsă de Acela, a cărui putere poate reda visele.

“Asa vorbeste Domnul, care a croit un drum pe mare si o carare pe apele cele puternice, care a scos care si cai, o ostire si razboinici viteji, culcati deodata impreuna, ca sa nu se mai scoale, nimiciti si stinsi ca un muc de lumanare:"Nu va mai ganditi la ce a fost mai inainte si nu va mai uitati la cele vechi! Iata, voi face ceva nou si-i gata sa se intample: sa nu-l cunoasteti voi oare? Voi face un drum prin pustiu si rauri, in locuri secetoase.”-Isaia 43: 16-19.

Nu voi da timpu'-napoi!

2011-04-26T09:31:00.002+03:00

Mi-e frică uneori de tristeţea ce-mi curge prin vine

atunci când priviri se ascund în tăceri.

E-o liniste aspră în mine.

Un gând solitar îmi scrie în suflet

şi-mi tulbură pacea grea din uitări.

Încerc să mă agăţ de un fir

mult prea firav să mă poată susţine...

alunec din nou şi versul mi-e chin;

Încet, uit şi cântul şi slova, paharul ce-l sorb e pelin.

Sunt multe de spus.

Mult prea multe şi goale, cuvintele plâng ca o ploaie-n april.

Uneori, ascult mugetul mării...

nu ştiu să spun dacă mie-mi rămân,

sau clipele strâng puţinul din mine şi nu-mi aparţin.

Mi-e frică adesea să privesc depărtarea;

un ideal mult prea greu de atins.

Rămân doar tăceri, depărtări şi…

Uitarea…

…sau speranţa unui pas hotărât.

Timpul,

ar trebui să îşi uite chemarea, să golească trecutul, să păşească apoi…

Să mă strige pe nume şi să mergem-nainte

Îţi promit! Nu voi da timpul-napoi.

Esenţa Iubirii

2011-04-23T11:50:00.003+03:00

Esenţa iubirii este măsura desprinderii.

Să iubeşti;

Cu palmele deschise

îmbrăţişând Crucea cu mâini prinse în Piroane,

fără posibilitate de a apuca...

O iubire care nu robeşte, ci eliberează.

O iubire care nu constrânge, ci înalţă...

Crucea e Iubirea absolută!

Imaginea zborului,

momentul desprinderii de uman, pentru a cuprinde Infinitul.

Pentru prima oară, Cerul a cunoscut tăcerea;

ziua, şi-a pierdut lumina şi vuietul şi-a ieşit din hotar...

...şi Tatăl Iubirii a plâns...

O lacrimă curată a despărţirii,

ca o aruncare în definitiv.

Şi Clipa a ţinut o Eternitate,

Un Semn,

pentru cei ce nu recunosc

lucrarea venirii la Viaţă.

Esenţa Iubirii, este ceea ce vezi:

un Om pe o Cruce,

Mormântul,

sau un Fiu Înviat!

...Suntem cei aşa de iubiţi, orbiţi de ură...

2011-04-19T15:27:00.004+03:00

De ce pentru a rămâne integru, ţi se cere preţul în oameni dragi?

...de ce adevărul doare uneori aşa de tare?

De ce pentru a privi adânc în ochi, mai întâi trebuie să spui adio?

...de ce Iuda a ales să trădeze pervertind sărutul?

De cine ne temem?

De noi înşine?

De cine sau ce am putea rata să ajungem?

...sau de Albastru Infinit?

De ce a iubi e mai mult suferinţă decât fericire?

Mai bine e oare să minţi?

...să linguşeşti?

....să fii un altul? Numai ca să fie bine?

A fi integru,

într-o lume în care termenul iubirii e blasfemie în formă pură,

te costă oameni dragi...

Unde-i iubirea?

Există iubire?

Deja subiectul devine...

fictiv, retoric, pompos

sau prea stilat.

Şi se înscrie în categoria " voluntariat".

Cine iubeşte, plăteşte preţul!

Sunt tulburată în chip meschin...

Am impresia că nu a fost deajuns preţul Crucii,

se mai scandează încă odată să fie răstignit Isus...

Păcat...

Suntem cei aşa de iubiţi, orbiţi de ură...

Înstrăinarea

2011-04-11T12:22:00.001+03:00

Suferinţa îmi curge prin vene şi totuşi trăiesc...

De ce am iubit sunt tot mai departe, încercând să mă apropii.

Ca o înstrăinare de casa, de zilele verii, de zilele copilariei mele...

Tabloul din perete îmi bântuie amintirile ca o necesitate perversă,

să sorb un strop din esenţa întoarcerii în braţele mamei mele...

Drumul înapoi e o neputinţă sfâşietoare de a apuca trecutul de poale;

un junghi al inimii. Asa am aflat ca inima sangereaza in ea insasi.

Înstrăinarea mi-e sinusoida renaşterii,

îmi distorsionează forma în funcţie de intensitatea durerii;

orice spasm, mă apropie de ceasul acela.

Si cu cât vreau să mă apropii, mă îndepărtez...

ironia filmului mut difuzat la viteză mică.

rămân cu privirea prea departe ca să-mi fii aproape.

Privesc chipuri,

de curând devenite eter- fără chipuri, fotografii ale timpului...

ca un soare fără contur sau un orizont înnecat în mare.

bătăile inimii tale nu mă recunosc- mi te-ai înstrăinat de mine.

nu poţi să ştii că lacrimile mele nu sunt sărate- sunt amare...

Cred că sunt singurul vinovat; mi-e martoră marea...

Am pierdut un val şi un altul a plecat.

Şi val după val îmi respir adânc în plămâni înstrăinarea...

Să fiu acasă iar, e doar un tablou din perete,

un vis al meu, sau poate al tău,

un vis lăsat de vise pierdute să fie înstrăinat.